Enescu – bărbat, zeu sau demon vineri, Aug 19 2016 

Enescu – bărbat, zeu sau demon Enescu

La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate  muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.

Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.

Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi … şerbet

SONY DSC

SONY DSC

Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.

“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”

”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”

Un geniu al imitației

Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate?  ”Copila stângace…poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând mâinile cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”

Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”

Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică

Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”

”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”

Enescu era de fapt un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”

Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”

Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.

Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”Maruca

Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”

Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”

După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct:” Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”

Și așa a fost. Ea fost pentru ela unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/enescu-barbat-zeu-sau-demon/99016

 

 

Modelul joi, Aug 11 2016 

Model nu înseamnă numai un personaj pe catwalk. Model înseamnă, în limba română “veche” (!), ceva ce poate servi pentru orientare. Un exemplu, să zicem. De conduită, de morală. Mai precis, ceva ce lipseşte acut societăţii noastre.

Nu ştiu dacă a fost sau nu regină soţia regelui Mihai. Dar a fost cu siguranţă un model.Ana 1

În primul rând, un model de femeie. În tinereţea ei a fost soldat. Uluitor! Noi suntem obişnuiţi cu mame ale răniţilor, nu cu femei – soldat. Noi n-am avut decât pe Ecaterina Teodoroiu din filmele de propagandă. Noi avem fotografii în care regine îmbrăcate în costumul Crucii Roşii, adastă matern lângă paturile ostaşilor, citindu-le scrisori, mângâindu-i cu milă pe obrajii brăzdaţi de suferinţă. Ana ar fi fost în locul soldaţilor, nu al surorilor de caritate!Ana 2

A fost şi un model de soţie. S-a căsătorit tânără, iar prinţul ei nu numai că n-avea cal alb, dar  (aproape) nu mai avea nici ţară! Era, de fapt, un bărbat cu o copilărie şi o adolescenţă cel puţin ciudate. Şi obositoare. Veşnic subiect de dispută între un tată excesiv de autoritar şi o mamă aflată departe, la 20 de ani urcase pe tron deja de două ori, fusese detronat chiar de tatăl lui, petrecuse ani mulţi în compania amantei regale şi într-un anturaj îndoielnic şi era în căutarea unui liman sufletesc. Iar această tânără soldat a ştiut să i-l ofere. Fără ezitare. I-a rămas alături în sărăcie, în condiţii de viaţă pentru care niciunul dintre ei nu fusese crescut. A fost stâlpul unei case grele. Şi nu s-a frânt. O femeie fragilă, mereu zîmbitoare, mică lângă bărbatul înalt de alături, dar mai puternică decât el! A crescut găini, a îngrijit grădini de zarzavat, a locuit cu chirie în casele unor oameni cu mult sub nivelul ei. Dar a continuat să zâmbească şi mai ales să-l încurajeze, să-l susţină pe rege. De fapt, pe bărbatul care era un fost rege într-un fost regat dincolo de o cortină de fier ce părea atunci veşnică. Iar această femeie n-a dat niciodată semne că ar aştepta să recapete soţul ei tronul ţării. Era prea lucidă ca să-şi închipuie că un regim comunist va lăsa locul monarhiei într-o ţară puţin prea estică. Ea a rămas lângă el – rege devenit simplu pilot de avion.Ana 3.jpg

A mai fost şi un model de mamă. A născut şi a crescut cinci fete. Le-a educat, le-a fost alături mereu, s-a jucat cu ele sau le-a certat, dar mai ales le-a învăţat să fie simple. Şi i-a reuşit.

Aceasta a fost Ana, cea care va odihni pentru totdeauna la Curtea de Argeş. Nu o regină. Nu o prinţesă a unei ţări nordice. Nu fiică sau nepoată de regi. Ci un model. Dar un model cum nu prea se mai fabrică.

 

Fără noroc marți, Aug 2 2016 

Foarte înalt. Și trist. Cu ochii obișnuiți să vadă mai mult răul și nedreptatea privește în jur lumea și viața prin lentila măritoare a celor peste nouăzeci de ani.

Modest. Poate prea modest. Se ferește să deranjeze dintr-un bun simț uriaș și desuet. Poartă costume mai în vârstă decât majoritatea celor care-l înconjoară cusute de un croitor mare al cărui mormânt probabil deja s-a surpat de trecerea anilor.

A îndurat mult, subiect al unui destin aparte prin nefericirea care l-a marcat din copilărie. Vorbește puțin și rar, incomodat de un defect de vorbire, dar și de dorința de a spune numai ce trebuie, când și dacă trebuie și mai ales cui trebuie. În rest, e tăcere. O tăcere care respiră demnitate și majestate. Atât nu i s-a putut lua. Orice altceva i s-a furat, i s-a ascuns, i s-a distrus. Și a tăcut. A tăcut mereu, traversând veacul de restriște cu umerii drepți și pasul cumpătat, știind mereu că nimic nu e veșnic în afara țării.

Se încăpățânează să rămână egal cu sine însuși într-o vreme când asta e cea din urmă grijă. Apare rar și umple, astfel, de distincție locuri și oameni care poate merită, poate nu. Este singurul în țara asta care se închină corect. Știe să-și facă cruce așa cum știe să tacă – adică ireproșabil.

Nu dă curs niciunei provocări. Pentru că așa a fost educat, pentru că așa a trăit. A avut un vis în care a crezut – poporul lui. A avut un singur drum în viață: cel drept. Nimeni nu poate spune că a fost jignit de el. Nimeni nu l-ar putea acuza vreodată de vreo neglijență. Totul a fost mereu responsabilitatea lui și, când a fost vorba de vreun eșec, vina lui. Pentru că așa a simțit și așa a gândit. Asumându-și mereu.

Are dreptate. Şi când tace. Are dreptate să nu spună, lăsând timpul să-și facă datoria și să aducă oamenilor înțelepciunea de care au nevoie ca să priceapă.

Lupta acestui om a început demult, când a urcat pe un tron la care ajungea abia cu creștetul și nu s-a sfârșit niciodată. Războaie, exil, singurătăți regale, companii agreabile sau nu, dar necesare – toate sub semnul datoriei. Datoria către o țară care a părut nepăsătoare, către un popor căruia a trebuit să-i ierte mereu superficialitatea balcanică, fățărnicia, nehotărârea. Către un popor care l-a iubit însă și când n-a avut voie s-o facă. Dar care n-a avut  încotro.

Un om fără noroc. Un rege fără noroc. Într-o țară fără noroc. Într-un timp fără noroc.

Acum a rămas singur. Nenorocul îl însoţeşte cu înspăimântătoare fidelitate. Femeia care i-a stat alături aproape şapte decenii s-a dus înainte. Poporul  n-o cunoaşte, dar o primeşte cu bunătate în pământul lui. E poate ultima şi cea mai mare dovadă că nu l-a uitat.

http://www.catchy.ro/fara-noroc

Regele Mihai (2)

Iertaţi-ne, copiii noştri! duminică, Nov 1 2015 

iarta-ma_jpgDin noaptea de vineri spre sâmbătă ne plângem copiii. Nu putem face altceva deocamdată. Trebuie să plângem toate lacrimile, ca să putem apoi, câţi dintre noi am avut norocul să mai avem copiii acasă sau oriunde în altă parte decât în clubul Colectiv, cu ochii limpeziţi de plâns, să facem ceva pentru cei care ne-au rămas. Să dăm de pereţi cu autorităţile, cu iubitorii de bani fără scrupule, cu presa bocitoare, dar inertă.

Trebuie să facem ceva şi vom face. Dacă nu noi, resemnaţii, blazaţii, disciplinaţii şi laşii lor părinţi, măcar copiii care ne-au rămas. Şi care fac cozi să doneze sânge pentru prietenii lor, care ne arată că Facebook- hulitul Facebook –  e şi un spaţiu de solidaritate, care îşi folosesc telefoanele ca să caute soluţii, ajutoare sau informaţii despre cei care suferă ori, pur şi simplu, nu mai sunt.

Până atunci, când ei vor face ce trebuie, noi să ne cerem iertare copiilor noştri care nu mai sunt. Iertaţi-ne pentru tot de n-am făcut. Iertaţi-ne pentru că am răbdat şi, de multe ori, am alimentat corupţia care v-a ucis. Iertaţi-ne că am privit indiferenţi la nepăsarea lor şi nu i-am aruncat din scaunele pe care le ocupă ca să poată fura bani şi vieţi. Iertaţi-ne pentru că n-am ştiut să vă construim viitorul şi pentru că am ales primari care vă ajută acum cu morminte gratis. Iertaţi-ne pentru mizeria în care v-am crescut şi din cauza căreia v-am pierdut. Iertaţi-ne prostia, umilinţa, tăcerea, neimplicarea. Iertaţi-ne!

Iertaţi-ne şi voi, copiii noştri care ne-aţi rămas. Iertaţi-ne că v-am îndoliat tinereţea ucigându-vă, prin tăcere şi stat deoparte, prietenii şi visurile şi planurile. Iertaţi-ne pentru fiecare picătură din sângele vostru care curge într-o pungă de plastic ca să ajungă la un coleg al vostru de generaţie. Iertaţi-ne pentru că plângeţi şi suferiţi. Iertaţi-ne!

Suntem slabi, mulţi, inconştienţi şi nu vă merităm. Sunteţi tineri, puternici şi curaţi. Schimbaţi lumea şi nu ne mai daţi atenţie. Pentru voi şi pentru copiii voştri. Ignoraţi apelurile noastre la neimplicare. Pe noi nu ne puteţi schimba. Pe noi doar vă rugăm, dacă puteţi, să ne iertaţi.

Continuarea: http://www.catchy.ro

„Nu olimpici, elite ne trebuie!” sâmbătă, Oct 31 2015 

O seară frumoasă de sfârşit de octombrie. Calea Victoriei este o şerpuire de faruri până la intersecţia cu Dacia şi mai departe, spre Ateneu. Dar în zona parcului Iorga e mai linişte. Iar pe strada Mihail Moxa, chiar la începutul ei, se înalţă un alt mic Muzeu al Ţăranului. Este casa Ioanei Ştirbei şi a lui Radu Rosetti proiectată şi ridicată de acelaşi arhitect: Nicolae Ghika Budeşti. Dacă poţi face abstracţie de maşinile parcate artistic de o parte şi de alta a străzii, bară la bară, ca şi cum ar fi fost aşezate cu mâna, strada e oarecum ruptă de agitaţia orei, în Bucureştiul înnebunit de claxoane.

Aceasta casă a găzduit lansarea volumului Memorii. Elisa Brătianu. Era şi firesc – autoarea a fost sora proprietăresei. Casa e frumoasă şi pe afară şi pe dinăuntru, e impunătoare, e o îmbinare reuşită de lemn şi piatră. Evenimentul a avut loc în spaţiul generos al holului de la intrare. Cei de la Editura Istoria Artei, unde a apărut volumul, sunt gazde grijulii şi frumos emoţionate. Se aduc scaune comode, se amenajează un amfiteatru ad hoc. În dreapta sălii, o scară superbă din lemn se sprijină de perete urcând până la etaj. Ambianţa impresionează, înălţimea spaţiului te face să vorbeşti în şoaptă.

Un stand discret este aşezat în faţa superbului (fost) şemineu bogat decorat cu sculptură în lemn de stejar. Cartea se vinde cu graţia pe care o merită – o doamnă drăguţă are eleganţa de a mânui banii cu ezitare şi a da restul cu un zâmbet care nu are legătură cu partea prozaică a gestului.

Şi începe lansarea. Oana Marinache, nume cunoscut iubitorilor de arhitectură bucureşteană, vorbeşte avizat şi cu plăcere.

Dar odată cu lansarea începe şi nebunia. Scara de lemn devine duşman public. Urcată şi coborâtă de diverşi, altminteri bine intenţionaţi, care fotografiază adunarea din toate unghiurile şi colţurile –  scara scârţâie cu disperare, acoperind glasul vorbitoarei. Mai circulă fără reţineri şi cetăţeni din birourile de la etaj care şi-au terminat programul sau vizita şi care clar nu au nicio legătură cu lansarea, cu cărţile… Greu de spus cu ce au legătură.Elisa Bratianu LECTIA D EISTORIE

Punctul cheie al evenimentului este prezenţa domnului Ion Varlam, strănepot al Elisei Brătianu, susţinător financiar al demersului editorial. Evocarea domniei sale întredeschide poarta către o lume de care ne înstrăinăm cu fiecare zi. O lume a elitelor. Vorbeşte frumos şi clar despre lucruri care s-au petrecut în veacul trecut, dar şi despre întâmplări urâte din vremea noastră. Aflăm despre distrugerea unor memorii pe care nu le vom mai recupera şi odată cu care s-au şters definitiv întâmplări din istoria noastră.

Unele dintre spusele vorbitorului sunt amuzante. De exemplu, Elisa Brătianu şi-a scris amintirile şi le-a dat surorii Alexandrina, de la Iaşi, pentru o părere. Iar aceasta, cu nonşalanţă de soră, i-a spus: „Dragă, tu ai un talent nemapomenit de povestitoare, dar memoriile tale m-au plictisit!” A fost destul. Impetuoasă cum era, Elisa Brătianu a luat ambele exemplare ale acelor amintiri şi le-a aruncat în şemineul în care ardea un foc vesel de iarnă. Duse au fost pentru totdeauna acele consideraţii despre lumea românească de atunci!

Continuarea: www.catchy.ro

“ Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria luni, Aug 17 2015 

Maruca

Începutul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? „Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai  deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat  […]  mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Continuarea:http://www.catchy.ro/intre-femei-prietenia-este-adesea-otravita-maruca-martha-maria/78389

Elena – Regina uitată sâmbătă, Aug 1 2015 

Când s-au decis căsătoriile lui Carol al României cu Elena a Greciei şi Elisabeta a României cu George al Greciei, poporul elen a murmurat. Religia spunea că ambele căsnicii sunt sortite eşecului. Românii credeau la fel, dar erau mai pRegina Elenauţin vocali. Regina Maria, artizana acestor căsătorii, britanică, nici nu visa că există astfel de prejudecăţi. Ea îşi dorea doar, în mod firesc, să poată participa la ambele ceremonii. Aşa că mariajele princiare au avut loc la numai o săptămână una după alta.

Mă simţeam atrasă de el

Căsătoria lui Carol, prinţ moştenitor cu un trecut tumultuos la cei 28 ani ai lui era o urgenţă. Faptul că se îndrăgostise de Elena a Greciei – un noroc. El mai fusese căsătorit (chiar dacă actul se anulase) şi avea un copil cu Zizi Lambrino, se întorcea dintr-o călătorie în jurul lumii, fusese crescut cu ideea că totul îi este permis şi totul i se cuvine. Curtea regală a României avea nevoie de el însurat pentru repararea imaginii dinastiei. Românii îşi iubeau viitorul rege şi îi priveau cu indulgenţă, dacă nu chiar cu simpatie greşelile. Relaxata morală dâmboviţeană permitea chiar un curent de mândrie faţă de „năzbâtiile” prinţului de coroană. În ochii supuşilor săi, Carol îşi demonstra bărbăţia, iar dacă o făcuse destul de devreme era cu atât mai bine.

Continuarea:www.catchy.ro

„Stelele mă privesc cu ochii lui” joi, Iul 30 2015 

Regina Maria – scrisoare către secretarul lui Joe Boyle

Dragostea Reginei Maria pentru colonelul canadian Joe Boyle (Joseph Whiteside Boyle) nu mai e un secret. S-au cunoscut în 1917, în clipele în care se punea problema dispariţiei României de pe hartă. Regina purta tot mai singură o bătălie grea pentru rămânerea în război până la capăt. Era la Iaşi, în refugiu. Avea 43 ani. CuRegina Maria in Primul Razboi Mondial un an şi jumătate înainte pierduse pe cel mai mic dintre copiii ei, prinţul Mircea. În luna martie, îl cunoaşte pe Boyle, membru al Misiunii Aliaţilor, despre care nota în jurnal la data respectivă: „un bărbat între două vârste, cu o constituţie robustă, cu trăsături puternice şi aspre, de fapt aproape urât, dar ochii, care erau de un albastru intens şi pătrunzători, uneori chiar plini de cruzime, puteau deveni blînzi, aproape mângâietori, iar zîmbetul lui era liniştitor şi plin de bunătate”.

Colonelul Boyle avea 51 ani, o mare avere, şapte copii şi o viaţă ca un film de aventuri.

Întâlnirea lor la capătul unei ierni cumplite din toate punctele de vedere şi la capătul rezistenţei pentru majoritatea celor refugiaţi în capitala Moldovei a fost socotită de regină ca un semn al destinului. Joe Boyle s-a dovedit a fi singurul bărbat capabil să se impună în faţa acestei femei care era atunci adevăratul conducător al României.

Maria era o femeie puternică şi, ca toţi oamenii puternici, a fost cucerită când a simţit că e protejată. Ea, care trebuia să ocrotească o ţară sfârtecată, o familie mare, viitorul unei dinastii trădat de fiul ei cel mare – Carol, un rege care şovăia, mii de răniţi în spitale de război găsea acum un umăr pe care să se sprijine. Un umăr puternic, o voinţă de fier, o inimă mare – asta a însemnat la acel moment colonelul Boyle pentru Regina României. A fost destul. Regina Maria nu-l va mai uita. La moartea lui, va trimite o cruce de la Bran, de fapt o mică troiţă străveche de piatră, care să vegheze mormântul Colonelului şi o urnă de piatră în care a sădit ea însăşi o iederă. Inscripţia funerară a fost aleasă tot de Regina României: „Un om cu inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”.  Între timp, el a devenit eroul Canadei. Pe piatra de mormânt scrie acum: „Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14, 1923 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983”.

La Woodstock , oraşul natal al lui Boyle, în biblioteca publică se păstrează o scrisoare a Reginei către colonelul Zvegintzov, secretarul lui Boyle. Este o scrisoare de 12 pagini, în limba engleză, trimisă la câteva săptămâni după moartea canadianului şi care explică dramatica poveste de iubire din punctul de vedere al unuia dintre protagonişti – Regina Maria.

Textul acestei scrisori, tradus, este publicat acum pentru prima dată în România.

23 Mai 1923

Dragă Col. Zvegintzov

Nu vă puteţi da seama ce înseamnă pentru mine scrisoarea dumneavoastră  şi cât vă sunt de recunoscătoare pentru bunăvoinţa cu care aţi răspuns dorinţei mele de a primi ştiri despre marele om care ne-a părăsit. Nicicând o femeie nu a avut un prieten mai minunat şi pierderea lui deschide în viaţa mea o rană care nu se va vindeca niciodată.

Continuarea: www.catchy.ro

Scrisori îndoliate joi, Iul 30 2015 

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, Principesa Ileana

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

Nae Ionescu

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.

Continuarea: www.catchy.ro

Enescu şi Maruka – Bélier Pynx et sa princesse aimée duminică, Nov 23 2014 

Sfârşitul anului 1949. Enescu pregăteşte un nou turneu în Statele Unite. Maruca, nemulţumită că rămâne singură la Paris, scrie un savuros „angajament mutual” şi îl determină pe marele compozitor să-l semneze. George si Maruca Enescu

Angajament mutual

Din dragoste pentru Pynx şi, de asemenea, pentru liniştea lui sufletească îmi voi îngriji trupul şi sufletul pentru a îndura fără să crâcnesc şocul teribil al despărţirii noastre şi al singurătăţii mele în str. Clichy.

În ce-l priveşte, din spirit de dreptate şi din loialitate faţă de iubita lui soţie, Pynx îşi ia angajamentul de a respecta cu sfinţenie următoarele: 

1. Să apeleze la dr Mascovici la cel mai mic semn de disconfort. Telefon: Plaza 5.2633. Adresa: 126 East 54 Street.

2. Niciun fel de ieşire mondenă cu excepţia mesei servite la Burozzi şi Buddy Ten Lick, adresa Burozzi C.O. 501-66. 350 West 55 Street. Adresa Buddy Ten Lick. Telefon T.R.J. 9851, 50 Central Park West.

3. Fără vizite ridicole din partea „codobaturii”. Nu va pune piciorul în hotelul tău – i-am precizat asta! – nu va veni să te caute la cursuri, nu te va vedea decât la Facultate, în prezenţa celorlalţi. Va beneficia de cursurile tale ca orice alt student plătitor de taxe! Încetează, încetează măcar până la noi ordine, cu lecţiile „particulare”. Nu se va amesteca în viaţa ta artistică din afara cursurilor (singurul care răspunde de aceasta este Siegfried Hoerst fără nicio altă influenţă feminină, care şi aşa nu e binevenită!), nici în confortul tău, nici în administrarea finanţelor tale asupra cărora bunul şi bravul Ovidiu îşi asumă toată responsabilitatea cu seriozitatea şi devotamentul care-l caracterizează. Într-un cuvânt, o vom pune pe prea inimoasa şi prea insistenta păsărică la locul ei!

4. Îmi vei transmite imediat ce se va putea programul tău la New York şi intinerariile detaliate cu orarul respectivelor deplasări.

 26 Decembrie 1949, Rue de Clichy, Paris                

Semnătura Marukăi: Ta Femme (soţia ta)

Semnătura lui Enescu: Bélier Pynx (Berbecul Pynx)”

princesse-engagement1princesse-engagement2

PS 1: La data semnării angajamentului, Enescu avea 68 ani! Maruca avea 71. A mai trăit 14 ani după Enescu. Şi 29 după Nae Ionescu.

PS 2: ”Codobatura”poate fi Claudia Ragulski, poloneza angajată ca doamnă de companie a Marukăi şi îndrăgostită de Enescu.

Datorăm aceasta frumoasă şi emoţionantă descoperire unui iubitor al operei enesciene, francezul Alain Chotil – Fani. Mulţumim.

Pagina următoare »