Ieri, 24 mai, în zori, s-a stins Fănuş Neagu. Faptul trece ca o întâmplare simplă, oarecare, rătăcită în umbra a tot felul de alte aşa zise evenimente. Presa îl prezintă modest, în spaţii acordate cu zgârcenie (excepţie face Jurnalul Naţional).
Situaţia nu e nici măcar tristă. În fond, cine e Fănuş Neagu ?! În lumea biancelor si a borcilor (urât joc de cuvinte era să fac!) Fănuş Neagu e, slavă Domnului, un necunoscut. Brăila însăşi tace nepăsătoare. Probabil că tristeţea cea mare e în Bărăganul lui iubit. Dincolo de porţile ruginite a ceea ce a mai rămas din bietul oraş de la Dunăre, câmpia plânge. Sub soarele acestui prea cald sfârşit de mai, la distanţă mare de şosea, pe cărările dintre loturi, la umbra vreunui copac pierdut, strivit de imensitatea spaţiului, lângă o cumpănă de fântână secată demult, pe urma veche a vreunei caruţe, în praful galben, în tăcerea măsurată de ţipătul unei păsări, lângă vrejul timid al unui viitor pepene- în toate acestea e plânsul. Acolo trebuie căutat. Astea toate nu mai au loc nicăieri dacă inima lui Fănuş nu mai bate.
O vreme, cuvintele vor aştepta cuminţi să mai intre în fraze filigranate, foile albe vor mai sta liniştite şi încrezătoare în destinul lor de viitoare pagini, Grădiştea Brăilei va mai aştepta să intre în curtea casei personajul acesta ciudat pe care nici nu-i vine să creadă că l-a creat cu dar de vorbă printre ţăranii ei săraci, simpli, legaţi de pământ. La capătul aşteptării, toate vor înţelege că s-a sfârşit. Şi va începe uitarea! Care oricum bântuia pe aici demult, perfidă.

Odată cu deschiderea acestui blog, mi-am spus că nu va găzdui nici un fel de informaţie din prezent. Spaţiul acesta virtual trebuie să se umple numai cu lucruri vechi, despre oameni vechi, despre destine demult sfârşite- în fine, numai cu lucruri care contează. Dacă mă ţineam de cuvânt, ar fi trebuit să accept că moartea lui Fănuş nu contează. Ceea ce este imposibil.