„Stelele mă privesc cu ochii lui” Joi, Iul 30 2015 

Regina Maria – scrisoare către secretarul lui Joe Boyle

Dragostea Reginei Maria pentru colonelul canadian Joe Boyle (Joseph Whiteside Boyle) nu mai e un secret. S-au cunoscut în 1917, în clipele în care se punea problema dispariţiei României de pe hartă. Regina purta tot mai singură o bătălie grea pentru rămânerea în război până la capăt. Era la Iaşi, în refugiu. Avea 43 ani. CuRegina Maria in Primul Razboi Mondial un an şi jumătate înainte pierduse pe cel mai mic dintre copiii ei, prinţul Mircea. În luna martie, îl cunoaşte pe Boyle, membru al Misiunii Aliaţilor, despre care nota în jurnal la data respectivă: „un bărbat între două vârste, cu o constituţie robustă, cu trăsături puternice şi aspre, de fapt aproape urât, dar ochii, care erau de un albastru intens şi pătrunzători, uneori chiar plini de cruzime, puteau deveni blînzi, aproape mângâietori, iar zîmbetul lui era liniştitor şi plin de bunătate”.

Colonelul Boyle avea 51 ani, o mare avere, şapte copii şi o viaţă ca un film de aventuri.

Întâlnirea lor la capătul unei ierni cumplite din toate punctele de vedere şi la capătul rezistenţei pentru majoritatea celor refugiaţi în capitala Moldovei a fost socotită de regină ca un semn al destinului. Joe Boyle s-a dovedit a fi singurul bărbat capabil să se impună în faţa acestei femei care era atunci adevăratul conducător al României.

Maria era o femeie puternică şi, ca toţi oamenii puternici, a fost cucerită când a simţit că e protejată. Ea, care trebuia să ocrotească o ţară sfârtecată, o familie mare, viitorul unei dinastii trădat de fiul ei cel mare – Carol, un rege care şovăia, mii de răniţi în spitale de război găsea acum un umăr pe care să se sprijine. Un umăr puternic, o voinţă de fier, o inimă mare – asta a însemnat la acel moment colonelul Boyle pentru Regina României. A fost destul. Regina Maria nu-l va mai uita. La moartea lui, va trimite o cruce de la Bran, de fapt o mică troiţă străveche de piatră, care să vegheze mormântul Colonelului şi o urnă de piatră în care a sădit ea însăşi o iederă. Inscripţia funerară a fost aleasă tot de Regina României: „Un om cu inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”.  Între timp, el a devenit eroul Canadei. Pe piatra de mormânt scrie acum: „Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14, 1923 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983”.

La Woodstock , oraşul natal al lui Boyle, în biblioteca publică se păstrează o scrisoare a Reginei către colonelul Zvegintzov, secretarul lui Boyle. Este o scrisoare de 12 pagini, în limba engleză, trimisă la câteva săptămâni după moartea canadianului şi care explică dramatica poveste de iubire din punctul de vedere al unuia dintre protagonişti – Regina Maria.

Textul acestei scrisori, tradus, este publicat acum pentru prima dată în România.

23 Mai 1923

Dragă Col. Zvegintzov

Nu vă puteţi da seama ce înseamnă pentru mine scrisoarea dumneavoastră  şi cât vă sunt de recunoscătoare pentru bunăvoinţa cu care aţi răspuns dorinţei mele de a primi ştiri despre marele om care ne-a părăsit. Nicicând o femeie nu a avut un prieten mai minunat şi pierderea lui deschide în viaţa mea o rană care nu se va vindeca niciodată.

Continuarea: www.catchy.ro

Scrisori îndoliate Joi, Iul 30 2015 

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, Principesa Ileana

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

Nae Ionescu

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.

Continuarea: www.catchy.ro