Enescu – bărbat, zeu sau demon Vineri, Aug 19 2016 

Enescu – bărbat, zeu sau demon Enescu

La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate  muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.

Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.

Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi … şerbet

SONY DSC

SONY DSC

Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.

“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”

”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”

Un geniu al imitației

Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate?  ”Copila stângace…poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând mâinile cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”

Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”

Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică

Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”

”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”

Enescu era de fapt un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”

Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”

Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.

Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”Maruca

Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”

Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”

După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct:” Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”

Și așa a fost. Ea fost pentru ela unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/enescu-barbat-zeu-sau-demon/99016

 

 

Modelul Joi, Aug 11 2016 

Model nu înseamnă numai un personaj pe catwalk. Model înseamnă, în limba română “veche” (!), ceva ce poate servi pentru orientare. Un exemplu, să zicem. De conduită, de morală. Mai precis, ceva ce lipseşte acut societăţii noastre.

Nu ştiu dacă a fost sau nu regină soţia regelui Mihai. Dar a fost cu siguranţă un model.Ana 1

În primul rând, un model de femeie. În tinereţea ei a fost soldat. Uluitor! Noi suntem obişnuiţi cu mame ale răniţilor, nu cu femei – soldat. Noi n-am avut decât pe Ecaterina Teodoroiu din filmele de propagandă. Noi avem fotografii în care regine îmbrăcate în costumul Crucii Roşii, adastă matern lângă paturile ostaşilor, citindu-le scrisori, mângâindu-i cu milă pe obrajii brăzdaţi de suferinţă. Ana ar fi fost în locul soldaţilor, nu al surorilor de caritate!Ana 2

A fost şi un model de soţie. S-a căsătorit tânără, iar prinţul ei nu numai că n-avea cal alb, dar  (aproape) nu mai avea nici ţară! Era, de fapt, un bărbat cu o copilărie şi o adolescenţă cel puţin ciudate. Şi obositoare. Veşnic subiect de dispută între un tată excesiv de autoritar şi o mamă aflată departe, la 20 de ani urcase pe tron deja de două ori, fusese detronat chiar de tatăl lui, petrecuse ani mulţi în compania amantei regale şi într-un anturaj îndoielnic şi era în căutarea unui liman sufletesc. Iar această tânără soldat a ştiut să i-l ofere. Fără ezitare. I-a rămas alături în sărăcie, în condiţii de viaţă pentru care niciunul dintre ei nu fusese crescut. A fost stâlpul unei case grele. Şi nu s-a frânt. O femeie fragilă, mereu zîmbitoare, mică lângă bărbatul înalt de alături, dar mai puternică decât el! A crescut găini, a îngrijit grădini de zarzavat, a locuit cu chirie în casele unor oameni cu mult sub nivelul ei. Dar a continuat să zâmbească şi mai ales să-l încurajeze, să-l susţină pe rege. De fapt, pe bărbatul care era un fost rege într-un fost regat dincolo de o cortină de fier ce părea atunci veşnică. Iar această femeie n-a dat niciodată semne că ar aştepta să recapete soţul ei tronul ţării. Era prea lucidă ca să-şi închipuie că un regim comunist va lăsa locul monarhiei într-o ţară puţin prea estică. Ea a rămas lângă el – rege devenit simplu pilot de avion.Ana 3.jpg

A mai fost şi un model de mamă. A născut şi a crescut cinci fete. Le-a educat, le-a fost alături mereu, s-a jucat cu ele sau le-a certat, dar mai ales le-a învăţat să fie simple. Şi i-a reuşit.

Aceasta a fost Ana, cea care va odihni pentru totdeauna la Curtea de Argeş. Nu o regină. Nu o prinţesă a unei ţări nordice. Nu fiică sau nepoată de regi. Ci un model. Dar un model cum nu prea se mai fabrică.

 

Fără noroc Marți, Aug 2 2016 

Foarte înalt. Și trist. Cu ochii obișnuiți să vadă mai mult răul și nedreptatea privește în jur lumea și viața prin lentila măritoare a celor peste nouăzeci de ani.

Modest. Poate prea modest. Se ferește să deranjeze dintr-un bun simț uriaș și desuet. Poartă costume mai în vârstă decât majoritatea celor care-l înconjoară cusute de un croitor mare al cărui mormânt probabil deja s-a surpat de trecerea anilor.

A îndurat mult, subiect al unui destin aparte prin nefericirea care l-a marcat din copilărie. Vorbește puțin și rar, incomodat de un defect de vorbire, dar și de dorința de a spune numai ce trebuie, când și dacă trebuie și mai ales cui trebuie. În rest, e tăcere. O tăcere care respiră demnitate și majestate. Atât nu i s-a putut lua. Orice altceva i s-a furat, i s-a ascuns, i s-a distrus. Și a tăcut. A tăcut mereu, traversând veacul de restriște cu umerii drepți și pasul cumpătat, știind mereu că nimic nu e veșnic în afara țării.

Se încăpățânează să rămână egal cu sine însuși într-o vreme când asta e cea din urmă grijă. Apare rar și umple, astfel, de distincție locuri și oameni care poate merită, poate nu. Este singurul în țara asta care se închină corect. Știe să-și facă cruce așa cum știe să tacă – adică ireproșabil.

Nu dă curs niciunei provocări. Pentru că așa a fost educat, pentru că așa a trăit. A avut un vis în care a crezut – poporul lui. A avut un singur drum în viață: cel drept. Nimeni nu poate spune că a fost jignit de el. Nimeni nu l-ar putea acuza vreodată de vreo neglijență. Totul a fost mereu responsabilitatea lui și, când a fost vorba de vreun eșec, vina lui. Pentru că așa a simțit și așa a gândit. Asumându-și mereu.

Are dreptate. Şi când tace. Are dreptate să nu spună, lăsând timpul să-și facă datoria și să aducă oamenilor înțelepciunea de care au nevoie ca să priceapă.

Lupta acestui om a început demult, când a urcat pe un tron la care ajungea abia cu creștetul și nu s-a sfârșit niciodată. Războaie, exil, singurătăți regale, companii agreabile sau nu, dar necesare – toate sub semnul datoriei. Datoria către o țară care a părut nepăsătoare, către un popor căruia a trebuit să-i ierte mereu superficialitatea balcanică, fățărnicia, nehotărârea. Către un popor care l-a iubit însă și când n-a avut voie s-o facă. Dar care n-a avut  încotro.

Un om fără noroc. Un rege fără noroc. Într-o țară fără noroc. Într-un timp fără noroc.

Acum a rămas singur. Nenorocul îl însoţeşte cu înspăimântătoare fidelitate. Femeia care i-a stat alături aproape şapte decenii s-a dus înainte. Poporul  n-o cunoaşte, dar o primeşte cu bunătate în pământul lui. E poate ultima şi cea mai mare dovadă că nu l-a uitat.

http://www.catchy.ro/fara-noroc

Regele Mihai (2)