Enescu – bărbat, zeu sau demon Vineri, Aug 19 2016 

Enescu – bărbat, zeu sau demon Enescu

La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate  muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.

Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.

Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi … şerbet

SONY DSC

SONY DSC

Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.

“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”

”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”

Un geniu al imitației

Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate?  ”Copila stângace…poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând mâinile cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”

Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”

Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică

Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”

”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”

Enescu era de fapt un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”

Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”

Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.

Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”Maruca

Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”

Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”

După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct:” Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”

Și așa a fost. Ea fost pentru ela unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/enescu-barbat-zeu-sau-demon/99016

 

 

Modelul Joi, Aug 11 2016 

Model nu înseamnă numai un personaj pe catwalk. Model înseamnă, în limba română “veche” (!), ceva ce poate servi pentru orientare. Un exemplu, să zicem. De conduită, de morală. Mai precis, ceva ce lipseşte acut societăţii noastre.

Nu ştiu dacă a fost sau nu regină soţia regelui Mihai. Dar a fost cu siguranţă un model.Ana 1

În primul rând, un model de femeie. În tinereţea ei a fost soldat. Uluitor! Noi suntem obişnuiţi cu mame ale răniţilor, nu cu femei – soldat. Noi n-am avut decât pe Ecaterina Teodoroiu din filmele de propagandă. Noi avem fotografii în care regine îmbrăcate în costumul Crucii Roşii, adastă matern lângă paturile ostaşilor, citindu-le scrisori, mângâindu-i cu milă pe obrajii brăzdaţi de suferinţă. Ana ar fi fost în locul soldaţilor, nu al surorilor de caritate!Ana 2

A fost şi un model de soţie. S-a căsătorit tânără, iar prinţul ei nu numai că n-avea cal alb, dar  (aproape) nu mai avea nici ţară! Era, de fapt, un bărbat cu o copilărie şi o adolescenţă cel puţin ciudate. Şi obositoare. Veşnic subiect de dispută între un tată excesiv de autoritar şi o mamă aflată departe, la 20 de ani urcase pe tron deja de două ori, fusese detronat chiar de tatăl lui, petrecuse ani mulţi în compania amantei regale şi într-un anturaj îndoielnic şi era în căutarea unui liman sufletesc. Iar această tânără soldat a ştiut să i-l ofere. Fără ezitare. I-a rămas alături în sărăcie, în condiţii de viaţă pentru care niciunul dintre ei nu fusese crescut. A fost stâlpul unei case grele. Şi nu s-a frânt. O femeie fragilă, mereu zîmbitoare, mică lângă bărbatul înalt de alături, dar mai puternică decât el! A crescut găini, a îngrijit grădini de zarzavat, a locuit cu chirie în casele unor oameni cu mult sub nivelul ei. Dar a continuat să zâmbească şi mai ales să-l încurajeze, să-l susţină pe rege. De fapt, pe bărbatul care era un fost rege într-un fost regat dincolo de o cortină de fier ce părea atunci veşnică. Iar această femeie n-a dat niciodată semne că ar aştepta să recapete soţul ei tronul ţării. Era prea lucidă ca să-şi închipuie că un regim comunist va lăsa locul monarhiei într-o ţară puţin prea estică. Ea a rămas lângă el – rege devenit simplu pilot de avion.Ana 3.jpg

A mai fost şi un model de mamă. A născut şi a crescut cinci fete. Le-a educat, le-a fost alături mereu, s-a jucat cu ele sau le-a certat, dar mai ales le-a învăţat să fie simple. Şi i-a reuşit.

Aceasta a fost Ana, cea care va odihni pentru totdeauna la Curtea de Argeş. Nu o regină. Nu o prinţesă a unei ţări nordice. Nu fiică sau nepoată de regi. Ci un model. Dar un model cum nu prea se mai fabrică.

 

Fără noroc Marți, Aug 2 2016 

Foarte înalt. Și trist. Cu ochii obișnuiți să vadă mai mult răul și nedreptatea privește în jur lumea și viața prin lentila măritoare a celor peste nouăzeci de ani.

Modest. Poate prea modest. Se ferește să deranjeze dintr-un bun simț uriaș și desuet. Poartă costume mai în vârstă decât majoritatea celor care-l înconjoară cusute de un croitor mare al cărui mormânt probabil deja s-a surpat de trecerea anilor.

A îndurat mult, subiect al unui destin aparte prin nefericirea care l-a marcat din copilărie. Vorbește puțin și rar, incomodat de un defect de vorbire, dar și de dorința de a spune numai ce trebuie, când și dacă trebuie și mai ales cui trebuie. În rest, e tăcere. O tăcere care respiră demnitate și majestate. Atât nu i s-a putut lua. Orice altceva i s-a furat, i s-a ascuns, i s-a distrus. Și a tăcut. A tăcut mereu, traversând veacul de restriște cu umerii drepți și pasul cumpătat, știind mereu că nimic nu e veșnic în afara țării.

Se încăpățânează să rămână egal cu sine însuși într-o vreme când asta e cea din urmă grijă. Apare rar și umple, astfel, de distincție locuri și oameni care poate merită, poate nu. Este singurul în țara asta care se închină corect. Știe să-și facă cruce așa cum știe să tacă – adică ireproșabil.

Nu dă curs niciunei provocări. Pentru că așa a fost educat, pentru că așa a trăit. A avut un vis în care a crezut – poporul lui. A avut un singur drum în viață: cel drept. Nimeni nu poate spune că a fost jignit de el. Nimeni nu l-ar putea acuza vreodată de vreo neglijență. Totul a fost mereu responsabilitatea lui și, când a fost vorba de vreun eșec, vina lui. Pentru că așa a simțit și așa a gândit. Asumându-și mereu.

Are dreptate. Şi când tace. Are dreptate să nu spună, lăsând timpul să-și facă datoria și să aducă oamenilor înțelepciunea de care au nevoie ca să priceapă.

Lupta acestui om a început demult, când a urcat pe un tron la care ajungea abia cu creștetul și nu s-a sfârșit niciodată. Războaie, exil, singurătăți regale, companii agreabile sau nu, dar necesare – toate sub semnul datoriei. Datoria către o țară care a părut nepăsătoare, către un popor căruia a trebuit să-i ierte mereu superficialitatea balcanică, fățărnicia, nehotărârea. Către un popor care l-a iubit însă și când n-a avut voie s-o facă. Dar care n-a avut  încotro.

Un om fără noroc. Un rege fără noroc. Într-o țară fără noroc. Într-un timp fără noroc.

Acum a rămas singur. Nenorocul îl însoţeşte cu înspăimântătoare fidelitate. Femeia care i-a stat alături aproape şapte decenii s-a dus înainte. Poporul  n-o cunoaşte, dar o primeşte cu bunătate în pământul lui. E poate ultima şi cea mai mare dovadă că nu l-a uitat.

http://www.catchy.ro/fara-noroc

Regele Mihai (2)

„Nu olimpici, elite ne trebuie!” Sâmbătă, Oct 31 2015 

O seară frumoasă de sfârşit de octombrie. Calea Victoriei este o şerpuire de faruri până la intersecţia cu Dacia şi mai departe, spre Ateneu. Dar în zona parcului Iorga e mai linişte. Iar pe strada Mihail Moxa, chiar la începutul ei, se înalţă un alt mic Muzeu al Ţăranului. Este casa Ioanei Ştirbei şi a lui Radu Rosetti proiectată şi ridicată de acelaşi arhitect: Nicolae Ghika Budeşti. Dacă poţi face abstracţie de maşinile parcate artistic de o parte şi de alta a străzii, bară la bară, ca şi cum ar fi fost aşezate cu mâna, strada e oarecum ruptă de agitaţia orei, în Bucureştiul înnebunit de claxoane.

Aceasta casă a găzduit lansarea volumului Memorii. Elisa Brătianu. Era şi firesc – autoarea a fost sora proprietăresei. Casa e frumoasă şi pe afară şi pe dinăuntru, e impunătoare, e o îmbinare reuşită de lemn şi piatră. Evenimentul a avut loc în spaţiul generos al holului de la intrare. Cei de la Editura Istoria Artei, unde a apărut volumul, sunt gazde grijulii şi frumos emoţionate. Se aduc scaune comode, se amenajează un amfiteatru ad hoc. În dreapta sălii, o scară superbă din lemn se sprijină de perete urcând până la etaj. Ambianţa impresionează, înălţimea spaţiului te face să vorbeşti în şoaptă.

Un stand discret este aşezat în faţa superbului (fost) şemineu bogat decorat cu sculptură în lemn de stejar. Cartea se vinde cu graţia pe care o merită – o doamnă drăguţă are eleganţa de a mânui banii cu ezitare şi a da restul cu un zâmbet care nu are legătură cu partea prozaică a gestului.

Şi începe lansarea. Oana Marinache, nume cunoscut iubitorilor de arhitectură bucureşteană, vorbeşte avizat şi cu plăcere.

Dar odată cu lansarea începe şi nebunia. Scara de lemn devine duşman public. Urcată şi coborâtă de diverşi, altminteri bine intenţionaţi, care fotografiază adunarea din toate unghiurile şi colţurile –  scara scârţâie cu disperare, acoperind glasul vorbitoarei. Mai circulă fără reţineri şi cetăţeni din birourile de la etaj care şi-au terminat programul sau vizita şi care clar nu au nicio legătură cu lansarea, cu cărţile… Greu de spus cu ce au legătură.Elisa Bratianu LECTIA D EISTORIE

Punctul cheie al evenimentului este prezenţa domnului Ion Varlam, strănepot al Elisei Brătianu, susţinător financiar al demersului editorial. Evocarea domniei sale întredeschide poarta către o lume de care ne înstrăinăm cu fiecare zi. O lume a elitelor. Vorbeşte frumos şi clar despre lucruri care s-au petrecut în veacul trecut, dar şi despre întâmplări urâte din vremea noastră. Aflăm despre distrugerea unor memorii pe care nu le vom mai recupera şi odată cu care s-au şters definitiv întâmplări din istoria noastră.

Unele dintre spusele vorbitorului sunt amuzante. De exemplu, Elisa Brătianu şi-a scris amintirile şi le-a dat surorii Alexandrina, de la Iaşi, pentru o părere. Iar aceasta, cu nonşalanţă de soră, i-a spus: „Dragă, tu ai un talent nemapomenit de povestitoare, dar memoriile tale m-au plictisit!” A fost destul. Impetuoasă cum era, Elisa Brătianu a luat ambele exemplare ale acelor amintiri şi le-a aruncat în şemineul în care ardea un foc vesel de iarnă. Duse au fost pentru totdeauna acele consideraţii despre lumea românească de atunci!

Continuarea: www.catchy.ro

“ Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria Luni, Aug 17 2015 

Maruca

Începutul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? „Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai  deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat  […]  mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Continuarea:http://www.catchy.ro/intre-femei-prietenia-este-adesea-otravita-maruca-martha-maria/78389

„Stelele mă privesc cu ochii lui” Joi, Iul 30 2015 

Regina Maria – scrisoare către secretarul lui Joe Boyle

Dragostea Reginei Maria pentru colonelul canadian Joe Boyle (Joseph Whiteside Boyle) nu mai e un secret. S-au cunoscut în 1917, în clipele în care se punea problema dispariţiei României de pe hartă. Regina purta tot mai singură o bătălie grea pentru rămânerea în război până la capăt. Era la Iaşi, în refugiu. Avea 43 ani. CuRegina Maria in Primul Razboi Mondial un an şi jumătate înainte pierduse pe cel mai mic dintre copiii ei, prinţul Mircea. În luna martie, îl cunoaşte pe Boyle, membru al Misiunii Aliaţilor, despre care nota în jurnal la data respectivă: „un bărbat între două vârste, cu o constituţie robustă, cu trăsături puternice şi aspre, de fapt aproape urât, dar ochii, care erau de un albastru intens şi pătrunzători, uneori chiar plini de cruzime, puteau deveni blînzi, aproape mângâietori, iar zîmbetul lui era liniştitor şi plin de bunătate”.

Colonelul Boyle avea 51 ani, o mare avere, şapte copii şi o viaţă ca un film de aventuri.

Întâlnirea lor la capătul unei ierni cumplite din toate punctele de vedere şi la capătul rezistenţei pentru majoritatea celor refugiaţi în capitala Moldovei a fost socotită de regină ca un semn al destinului. Joe Boyle s-a dovedit a fi singurul bărbat capabil să se impună în faţa acestei femei care era atunci adevăratul conducător al României.

Maria era o femeie puternică şi, ca toţi oamenii puternici, a fost cucerită când a simţit că e protejată. Ea, care trebuia să ocrotească o ţară sfârtecată, o familie mare, viitorul unei dinastii trădat de fiul ei cel mare – Carol, un rege care şovăia, mii de răniţi în spitale de război găsea acum un umăr pe care să se sprijine. Un umăr puternic, o voinţă de fier, o inimă mare – asta a însemnat la acel moment colonelul Boyle pentru Regina României. A fost destul. Regina Maria nu-l va mai uita. La moartea lui, va trimite o cruce de la Bran, de fapt o mică troiţă străveche de piatră, care să vegheze mormântul Colonelului şi o urnă de piatră în care a sădit ea însăşi o iederă. Inscripţia funerară a fost aleasă tot de Regina României: „Un om cu inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”.  Între timp, el a devenit eroul Canadei. Pe piatra de mormânt scrie acum: „Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14, 1923 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983”.

La Woodstock , oraşul natal al lui Boyle, în biblioteca publică se păstrează o scrisoare a Reginei către colonelul Zvegintzov, secretarul lui Boyle. Este o scrisoare de 12 pagini, în limba engleză, trimisă la câteva săptămâni după moartea canadianului şi care explică dramatica poveste de iubire din punctul de vedere al unuia dintre protagonişti – Regina Maria.

Textul acestei scrisori, tradus, este publicat acum pentru prima dată în România.

23 Mai 1923

Dragă Col. Zvegintzov

Nu vă puteţi da seama ce înseamnă pentru mine scrisoarea dumneavoastră  şi cât vă sunt de recunoscătoare pentru bunăvoinţa cu care aţi răspuns dorinţei mele de a primi ştiri despre marele om care ne-a părăsit. Nicicând o femeie nu a avut un prieten mai minunat şi pierderea lui deschide în viaţa mea o rană care nu se va vindeca niciodată.

Continuarea: www.catchy.ro

Scrisori îndoliate Joi, Iul 30 2015 

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, Principesa Ileana

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

Nae Ionescu

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.

Continuarea: www.catchy.ro

Enescu şi Maruka – Bélier Pynx et sa princesse aimée Duminică, Noi 23 2014 

Sfârşitul anului 1949. Enescu pregăteşte un nou turneu în Statele Unite. Maruca, nemulţumită că rămâne singură la Paris, scrie un savuros „angajament mutual” şi îl determină pe marele compozitor să-l semneze. George si Maruca Enescu

Angajament mutual

Din dragoste pentru Pynx şi, de asemenea, pentru liniştea lui sufletească îmi voi îngriji trupul şi sufletul pentru a îndura fără să crâcnesc şocul teribil al despărţirii noastre şi al singurătăţii mele în str. Clichy.

În ce-l priveşte, din spirit de dreptate şi din loialitate faţă de iubita lui soţie, Pynx îşi ia angajamentul de a respecta cu sfinţenie următoarele: 

1. Să apeleze la dr Mascovici la cel mai mic semn de disconfort. Telefon: Plaza 5.2633. Adresa: 126 East 54 Street.

2. Niciun fel de ieşire mondenă cu excepţia mesei servite la Burozzi şi Buddy Ten Lick, adresa Burozzi C.O. 501-66. 350 West 55 Street. Adresa Buddy Ten Lick. Telefon T.R.J. 9851, 50 Central Park West.

3. Fără vizite ridicole din partea „codobaturii”. Nu va pune piciorul în hotelul tău – i-am precizat asta! – nu va veni să te caute la cursuri, nu te va vedea decât la Facultate, în prezenţa celorlalţi. Va beneficia de cursurile tale ca orice alt student plătitor de taxe! Încetează, încetează măcar până la noi ordine, cu lecţiile „particulare”. Nu se va amesteca în viaţa ta artistică din afara cursurilor (singurul care răspunde de aceasta este Siegfried Hoerst fără nicio altă influenţă feminină, care şi aşa nu e binevenită!), nici în confortul tău, nici în administrarea finanţelor tale asupra cărora bunul şi bravul Ovidiu îşi asumă toată responsabilitatea cu seriozitatea şi devotamentul care-l caracterizează. Într-un cuvânt, o vom pune pe prea inimoasa şi prea insistenta păsărică la locul ei!

4. Îmi vei transmite imediat ce se va putea programul tău la New York şi intinerariile detaliate cu orarul respectivelor deplasări.

 26 Decembrie 1949, Rue de Clichy, Paris                

Semnătura Marukăi: Ta Femme (soţia ta)

Semnătura lui Enescu: Bélier Pynx (Berbecul Pynx)”

princesse-engagement1princesse-engagement2

PS 1: La data semnării angajamentului, Enescu avea 68 ani! Maruca avea 71. A mai trăit 14 ani după Enescu. Şi 29 după Nae Ionescu.

PS 2: ”Codobatura”poate fi Claudia Ragulski, poloneza angajată ca doamnă de companie a Marukăi şi îndrăgostită de Enescu.

Datorăm aceasta frumoasă şi emoţionantă descoperire unui iubitor al operei enesciene, francezul Alain Chotil – Fani. Mulţumim.

Regele Carol I şi copiii Sâmbătă, Aug 2 2014 

Bătrânul rege Carol I a fost un om sever. Aşa îl înfăţişează fotografiile epocii, aşa îl prezintă memorialiştii. Rece, serios, aspru. Câteva înregistrări video îl păstrează plimbându-se la braţul reginei Elisabeta sau şezând pe pajişte, la Peleş.

royalfamily.org

Regele Carol I cu Regina Elisabeta și familia moștenitoare

Nu zâmbeşte, nu-şi îndreaptă privirile decât către cer sau ţintă către aparat. Toată ţinuta lui inspiră respect, mai ales după un secol în care am avut vreme să ştim cât a construit şi cât îi datorăm.Există însă o fotografie în care regele Carol apare în mijlocul familiei prinţului moştenitor Ferdinand. Inconjurat de copiii acestuia, pe o terasă, suveranul are o atitudine oarecum neobişnuită pentru el: stă cu umărul drept puţin înclinat astfel încât mânuţa principesei Mărioara – Mignon, cum îi spuneau – să poată ajunge pe umărul lui. E doar o fotografie bine regizată de artistul fotograf?! Sau e un gest firesc, al unui om care iubeşte copiii?! Ce-au însemnat pentru acest rege ctitor de ţară cei şase copii de care a fost înconjurat după ce unicul lui copil s-a stins la nici patru ani?!

elenushu.wordpress

Carol I cu Regina Elisabeta și Principesa Maria a României

artmark

Regina Elisabeta cu Prințesa Maria a României

În 1871, când i s-a născut copila, principesa Maria, Carol avea 32 de ani şi era încă domnitor. Abia peste 10 aniva deveni rege. Nu era un tânăr entuziast, era un om pentru care prima datoria, care visa un regat puternic, care jurase pentru ţara lui. Nu putea gândi ca un bărbat tânăr care devine tată. El era deja tatăl unei ţări foarte tinere, încă prunc! Nu se înţelegea prea bine cu Elisabeta. Femeie visătoare, crescută în Germania lângă o familie marcată de îndelungi suferinţe, doliu şi multă tristeţe, regina era înclinată către poezie, muzică, artă în general. Spectaculară în atitudine, generoasă în manifestările de simpatie, personaj prin excelenţă romantic, Carmen Sylva era foarte diferită de augustul său soţ. Regina Maria, în „Povestea vieţii mele” notează: „ Erau amândoi personalităţi atât de puternice şi de măreţe, dar logica lui aşezată şi neînduplecată alături de fantezia ei înaripată nu puteau avea drept urmare tihna.” Cu toate acestea, amândoi şi-au iubit fiica. Regele, în felul său rigid, Regina devenind sclava iubitei copile. Moartea micuţei principese a frânt două inimi. A regelui, care s-a împovărat cu grija dinastiei ameninţate, a reginei care se vedea lipsită de obiectul afecţiunii materne. La Peleş s-a construit un mic altar al cărui vitraliu o înfăţişează pe copila pierdută. Candela nu se va mai stinge. În „Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular”, acesta este evocat ca scoţând singur, pe braţe, micul sicriu spre a fi dus la Cotroceni. Era 9 aprilie, Paştile anului 1874. Zile la rând, cei doi viitori suverani s-au recules la mormântul unicului lor copil, doborâţi de durere. Aşadar, întâlnim în acele pagini, despre care se crede că ar fi scrise chiar de regele Carol cu ajutorul doamnei Mite Kremnitz, soţia medicului său curant şi cumnata lui Titu Maiorescu, un om sensibil, dar care reuşeşte să reprime foarte bine acest sentiment.

commons

Regele Carol I cu Prințul moștenitor Ferdinand și Prințul Carol

Abia în 1893 se naşte din nou un copil în preajma Regelui Carol I, care avea deja 54 de ani. În cinstea lui, copilul se va numi Carol şi va deveni regele Carol al II-lea al României. Dar până atunci era de muncă, adică exact ce îi plăcea regelui. De la naştere, prinţul Carol este preluat de Rege şi de Regină ca o însărcinare. Amândoi, deşi din puncte diferite de vedere, o dezaprobau pe Principesa moştenitoare Maria, mama micului prinţ. Regele îi reproşa firea liberă, vederile largi, entuziasmul, dorinţa de independenţă. Regina se simţea străină de preocupările Mariei care prefera plimbările în aer liber, echitaţia, înotul, balurile. Carmen Sylva era o plantă de interior. Apartamentele sale erau semiobscure – când nu erau de-a dreptul întunecate spre a fi luminate artificial de lumânări, pentru obţinerea unor efecte dramatice. Regina picta minunat, broda excepţional, scria literatură apreciată şi se înconjura de oameni care se pricepeau sau iubeau toate astea. Este şi motivul pentru care Enescu avea un apartament la Peleş, Alecsandri – de asemenea, Eminescu fusese poftit acolo. Salonul reginei era lumea ei. Cum ar fi putut să se simtă apropiată şi să iubească o tînără de numai 18 ani, principesă britanică, nepoata preferată a celei mai puternice regine a lumii, Victoria a Angliei, şi a ţarului Alexandru al tuturor Rusiilor, crescută cu toate libertăţile, cu toate răsfăţurile, cu puţină instruire şi multă natură?! Foarte greu. Regina Maria notează mai târziu în „Povestea vieţii mele”: „Punctul central al căminului nostru era regele Carol, omul puternic, tăcut, adevărat stăpân dominând asupra acelor ce atârnau de el. Era un om care plănuia, prevedea, care învingând în el orice patimă şi strivind în el orice dorinţă aştepta de la alţii acelaşi lucru.”

forum.alexanderpalace

Prințul Carol, viitorul rege Carol II al României

Prin urmare, primul copil i-a fost luat de la început şi încredinţat unei serii de bone şi guvernante alese după criteriile rigide ale regelui Carol I. Prinţul a fost convins că totul i se cuvine, că are dreptate, că toţi cei din jur există ca să i se supună. Ceea ce a devenit mai târziu Regele Carol II se datorează în mare măsură, paradoxal, tocmai asprului şi disciplinatului său unchi, Carol I! Bătrânul rege a făcut o pasiune şi o misiune din micul principe moştenitor. Era a doua lui mare grijă, după cea a ţării. Dealtfel, despre aceşti copii care l-au înconjurat ca pe un bunic, deşi îl numeau, ca şi părinţii lor, „Unchiul” regele vorbeşte cu toată deschiderea numai în bogata corespondenţă cu fratele său Friedrich, cu părinţii şi cu sora sa Maria de Flandra. Cel puţin faţă de fratele său nu are nicio reţinere. Din aceste valoroase scrisori, ca şi din Jurnal, aflăm cât de preocupat era de micul Carol, grija copleşitoare pentru copil când acesta a făcut febră tifoidă, cât de mult se străduia să fie prezent zilnic lângă pătuţul micului suferind si uimirea mereu exprimată că mama lui, principesa moştenitoare Maria, plecată la rudele ei, putea sta departe de fiul ei.

Untitled

Regele Carol I cu Prințesa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei

În acea perioadă, viitoarea regină Maria a României era deja însărcinată cu al doilea copil, Elisabeta. Era foarte supărată de atitudinea suveranilor despre care considera că-i furau întâiul născut. Era profund nemulţumită de guvernantele alese de aceştia pe care le vedea angajate pentru a-l îndepărta pe Carol de ea. Maria plecase în Germania ameninţând că nu va reveni decât în anumite condiţii. Regele Carol ezita să accepte aceste condiţii şi dezaproba incapacitatea prinţului moştenitor Ferdinand de a se impune în faţa propriei soţii.

Despre naşterea prinţesei Elisabeta, al doilea copil de la Curte, Regina Maria îşi aminteşte: „În fiecare zi, la o oră anumită, venea Unchiul să mă vadă cum stam culcată cu noua mea comoară în braţe. Se purta cu mine cu deosebită bunătate şi arăta multă luare aminte strănepoatei sale Elisabeta.”

forum.alexanderpalace2

Prințesa Maria a României (Mignon), viitoarea regină a Iugoslaviei

În anul 1900 se năştea principesa Maria. Regele împărtăşea însă cele mai multe şi mai intime gânduri mai ales fratelui său căruia îi scrie, câţiva ani mai târziu despre faptul că cel de-al treilea născut al perechii moştenitoare nu era copilul natural al prinţului Ferdinand. Regina Maria scria despre acest copil: „Prevestisem că al treilea copil al meu are să fie un copil al lacrimilor, căci pe acea vreme nu era noapte în care să nu adorm plângând. Dar prevestirile mele dădură greş când mi se născu fetiţa la Gotha, la 9 ianuarie 1900, căci a fost din prima zi un copil al bucuriei şi al soarelui. […] Mignon era o fericită adăugire la cercul familei noastre […] venise ca o rază de lumină în mijlocul unui întuneric greu, într-un ceas în care pierdusem încrederea în viaţă.” În ceea ce-l priveşte, despre principesa Marioara, numită în familie Mignon, viitoare suverană a Serbiei, Carol I nu spune decât „bine că e fetiţă”. Regele susţine că are dovezi că acest copil era rodul relaţiei vinovate dintre prinţesa moştenitoare Maria şi vărul ei, Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei de care era foarte îndrăgostită. Sentimentul se declanşase la Moscova, unde familia moştenitoare participase în 1896 la încoronarea lui Nicolae al II-lea ca ţar al Rusiei. Cu un simţ al observaţiei uimitor pentru un om care niciodată nu dădea impresia că ar fi atent la detalii de acest fel, regele notează momentele de dezorientare, de plutire trăite de prinţesă punându-le cu fermitate pe seama iubirii imposibile de care era cuprinsă. Dealtfel, regele este singurul care afirmă că deţine dovezi, dar care sunt aceastea – nu se ştie. Regina Maria îl va numi pe Boris doar „marele meu prieten”. Bârfa îl indica mai degrabă pe Zizi Cantacuzino, un tânăr aristocrat locotenent al gărzii regale, ca părinte natural al prinţesei Mignon. Un flirt a existat, regina Maria însăşi îl recunoaşte, dar atât. Regele l-a exilat pe tânărul ofiţer în provincie şi idila s-a sfârşit. Calcule ulterioare arată că, la momentul când a fost conceput al treilea copil al prinţilor moştenitori ai României, în preajma Mariei nu se afla niciunul dintre presupuşii taţi, dar nici nu există dovezi clare care să-i absolve.

wikipedia.org

Prințul Nicolae al României

Carol I a fost, mai presus de toate, rege. Regina Maria însăşi notează în „Povestea vieţii mele”: „Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.” Deşi foarte bine informat, deţinând controlul familiei care trebuia să dea o dinastie ţării a avut grijă să nu răzbată public astfel de informaţii, confirmând astfel că este ”neînduplecatul păstrător al aparenţelor” cum l-a numit prinţesa moştenitoare. Eforturile lui au fost întotdeauna îndreptate către a salva casa regală de orice bănuieli de promiscuitate. Numai prin intervenţia lui energică s-a putut evita divorţul dintre Ferdinand şi Maria. „Der Onkel”, cum i se spunea, a fost pus în situaţia de a da explicaţii cât se poate de clare şi detaliate Marii Ducese Maria Alexandrovna, mama principesei moştenitoare şi fiica ţarului Rusiei. Aceasta îl acuza că îi face viaţa de netrăit fiicei sale, iar Carol explica, în misive lungi, toată atitudinea lui şi scopul pentru care o adoptase. Naşterea prinţului Nicolae în 1903 este şi ea marcată de unele dubii. Gurile rele vorbesc cu insistenţă de relaţia dintre Maria şi Waldorf Astor, al cărei rod ar fi fost acest copil. Regina notează: „Sosirea lui pe lume a fost primită cu bucurie de întreaga ţară şi de popor.[…] Nicky fu îndată foarte iubit de toată lumea, mari şi mici. […] Unchiul îl iubea şi-l lua cu el în lungi plimbări, poate că uneori era cam uluit de năzdrăvăniile acestui copil impulsiv, însă nebuniile lui spontane înviorau şi înveseleau pe bătrânul rege mai mult decât orice alt. Nicky ajunsese distracţia Regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără care-i furase de-a binelea inima.”

jurnalul.ro

Prințesa Ileana a României, viitoare arhiducesa de Habsburg

În 1909, la Curtea regală a României se naşte al cincilea copil, Ileana, despre care Regina, care o considera „copilul întregirii” şi „copilul sufletului” ei, scrie: ”Naşterea Ilenei a fost o mare fericire pentru mine”. Părerea unanimă este că aceasta este fiica naturală a lui Barbu Ştirbey. Contemporanii şi, ulterior, istoricii s-au întrecut în a regăsi în trăsăturile frumoasei principese pe cele ale prinţului de la Buftea.

Au făcut aceşti copii ca Regele Carol I să aibă un cămin viu, luminat de râsetele lor, de întrebările lor, de chipurile lor toate frumoase şi aurii?! Cel mai probabil da! Cel puţin regina Maria aşa susţine: „Cea mai puternică legătură dintre noi erau copiii; îi iubea din toată inima şi avea pentru ei toată îngăduinţa ce nu avusese pentru noi.”

Regele era posac. Regele nu întindea decât un deget curtenilor săi, nu se aşeza niciodată în timpul audienţelor, indiferent cât durau ele, mânca puţin şi masa ţinea cât era strict necesar, singura lui distracţie era jocul de biliard. Regele se plimba prin pădurile din jurul Peleşului vara, cu bastonul în mână, singur sau pe străduţele din jurul Palatului regal de la Bucureşti în restul timpului. Regele nu avea prieteni. Carol I a fost – întâi de toate şi mai presus de orice – Rege. Ce ar fi fost oare bătrâneţea lui în compania Reginei, în singurătatea palatelor de la Bucureşti şi Sinaia?! Cine ştie. Ştim însă cum a fost ea cu atâţia copii în jur şi o ştim tot de la Regina Maria: „Şi Unchiului şi lui Aunty le plăcea să ia copiii cu ei în lungi plimbări pe înserate; îi trimeteam pe rând şi era ceva cu adevărat mişcător să vezi cum tovărăşia celor mici sporea pentru cei bătrâni bucuria plimbărilor. Mai presus de toate le era drag să meargă cu copiii la mănăstirile din apropierea Bucureştilor. […] Încetul cu încetul se stabilise între noi o mai deplină armonie. Vârsta şi boala îmblânziseră mult pe omul de fier; iubea copiii şi din pricina lor se arăta mai blajin faţă de părinţii lor, mai îngăduitor.”

peles.ro

Regele Carol I al României

Regele a meritat să fie înconjurat de copii, să fie unchiul bunic care învaţă, târziu şi încet, să zâmbească. A trăit suficient ca să-şi vadă nepoţii, pe toţi şase, dar a fost scutit de durerea de a mai vedea o viaţă tânără secerată. Aceea a principelui Mircea în 1916. Regele s-a stins pe 10 octombrie 1914. Sunt de atunci 99 ani, multă uitare, multă tăcere, multă rea voinţă. Toate s-au aşternut ca o păiatră în plus, mia grea şi mai apăsătoare, peste cripta de la Curtea de Argeş unde doarme Carol I, primul rege al românilor. A domnit mai mult decât Ştefan cel Mare, a contruit o ţară, a iubit-o, i-a fost credincios, a fost mândru de ea şi a făcut totul pentru ca şi ţara să fie mândră de el. Istoria ar trebui să ne spună dacă a reuşit.

 

Anton Bibescu Miercuri, Apr 21 2010 

Anton Bibescu – printul diplomat

„Cel mai bun lucru pentru un diplomat roman e ca nu trebuie sa stea in Romania!”

Descendent al domnitorului Gheorghe Bibescu, Anton sau Antoine- cum il numeste lumea diplomatica in care a trait – este cunoscut mai ales ca prieten al lui Marcel Proust. Face parte, alaturi de fratele sau Emanuel, din elita foburgului Saint Germain si lumea lor este lumea dupa care Europa inca ofteaza nostalgic.

Blazonul brancovenesc

Tatal, printul Alexandru Bibescu, era cel mai mic dintre fiii domnitorului Gheorghe Bibescu si ai Zoei Mavrocordat Brancoveanu. Personaj formidabil el insusi, Alexandru Bibescu era un poet, filolog si bibliofil de exceptie ( si-a consacrat viata strangerii unei colectii impresionante de carti rare).

Elena Bibescu (foto), mama, era fiica lui Manolache Kostaki Epureanu, cunoscut om politic. Figura ei a dominat viata culturala pariziana, desi s-a stins relativ tanara, la numai 47 de ani. Aflata in imediata apropiere a reginei Carmen Sylva, Elena Bibescu participa la celebrele sedinte de spiritism de la Peles. Avea si un fel anume de a-si interpreta concertele de pian: lesina deseori, fapt pus de contemporani pe seama profunzimii cu care simtea muzica! Fiind un element de referinta in anturajul reginei, Elena Bibescu s-a numarat printre cei surghiuniti de Carol I odata cu scandalul legaturii dintre printul mostenitor Ferdinand si Elena Vacarescu.

Viitorul sot o cunoaste la o serata muzicala la Barlad, este fermecat de uluitorul ei talent de pianista si in cincisprezece zile se logodesc. Elena Kostaki Epureanu era la vremea aceea, spun contemporanii, uratica, cu niste ochi imensi adanciti in cearcane negre, dar plina de o gratie incredibila si cu maini de aristocratica finete.

In 1878 se naste al doilea fiu al acestui cuplu interesant. Este vorba despre Anton Bibescu, cel care si-a petrecut 41 de ani in diplomatie, personalitate controversata despre care se stiu putine lucruri si acelea mai ales din scrierile Marthei Bibescu si din corespondenta lui Proust.

Anton Bibescu si-a petrecut copilaria si adolescenta in Rue de Courcelles nr. 69, in salonul muzical al mamei sale, unul dintre cele mai importante din Parisul acelor vremuri. Astfel, a avut privilegiul de a privi si asculta in chiar sanul familiei pe Franz Liszt, Ignatiu Paderewski, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner si Anatole France. Mama lui fusese numita in public “vicemama” de George Enescu, cel care ii si datoreaza lansarea in lumea muzicala. Dealtfel, apogeul vietii Elenei Bibescu poate fi asimilat, fara ezitare, debutului componistic al lui Enescu, la Paris, in 1898, cu Poema romana. Pe scurt, distinsa, mare muziciana, de o gratie si discretie desavarsite, printesa Bibescu se bucura de respectul elitei culturale si muzicale europene.

In plina tinerete, Anton il cunoaste pe Marcel, pe atunci doar fiul doctorului Adrien Proust. Anton, fratele sau Emanuel, Marcel Proust (foto) si Bertrand de Salignac-Fenelon formeaza o societate secreta, cvasimasona, cu propriul limbaj codificat (Proust era Lecram, Bibesco devenise Ocsebib, Anton era Telephas, iar Fenelon- Nonelef).

Nici Salignac- Fenelon (foto) nu era un necunoscut, ci descendent al scriitorului Louis Aragon, autorul romanului Les aventures de Telemaque. Ceea ce-l individualiza pe tanarul aristocrat francez era frumusetea lui. Avea niste ochi albastri neobisnuit de frumosi, spun contemporanii si, in mod fatal, Proust s-a indragostit. Faptul ca Fenelon moare la inceputul primului razboi mondial, foarte tanar fiind, ii ofera un halou de glorie si este considerat modelul personajului proustian Robert de Sant Loup.

In acest context, Anton Bibescu a fost acuzat de snobism. Cum altfel, daca era cel mai bun prieten al lui Proust?! Numai ca autorul lui Swan este cel care-i cauta si cultiva compania. Anton este exponentul aristocratiei, al elitei spre care Proust aspira cu toata fiinta si caruia ii si datoreaza, in mare masura, publicarea operei. Dealtfel, Marcel Proust va marturisi, intr-o scrisoare catre Anna de Noailles: „Antoine seul me comprend! (Numai Antoine ma intelege!).

Printul Bibescu avea vocatia prieteniei. La Corcova lui iubita s-a scris si “Steaua fara nume”, Mihail Sebastian fiind considerat in familia Bibescu un prieten drag, pe care sunt gata oricand sa-l sprijine si sa-l gazduiasca. In Anton Bibescu, Sebastian a gasit, mai ales in anii grei de oprimare a evreilor, un puternic aparator si sustinator. La moartea lui Sebastian, printul va suferi sincer si va trai acut un sentiment de insingurare pe care numai stingerea unui om foarte apropiat il poate da.

Din punct de vedere fizic, biografii Bibestilor il infatiseaza pe Anton Bibescu (foto) mai mult decat magulitor: “Barbat chipes si viril, cu trasaturi fin cizelate si profil de imparat roman, Anton era o combinatie de vitalitate innascuta, maniere insolente si spirit caustic. Fascina femeile pe care ii placea sa le seduca si apoi sa le paraseasca.” Inzestrat, se pare, cu o rara intuitie a inimii, Anton era asaltat de femei.

Enid Bagnold (foto), care avusese o aprinsa poveste de dragoste cu printul si care ii va ramane prietena toata viata, il numea: ”printul de aur cu buzunarele pline de smaralde.”

O alta frumoasa si prolifica publicista britanica, Rebecca West (foto), cu care printul a avut o aventura in 1927, l-a numit “atlet de budoar” si a remarcat, la o receptie a ambasadei Frantei, privind in jur, ca fiecare femeie prezenta fusese la un moment dat, amanta printului!

Mediul cultural in care a trait nu se putea sa nu faca si din el un creator. Il regasim, asadar, pe Anton Bibescu dramaturg, autor al unor comedii de salon jucate pe scenele pariziene, dar si pe scena Nationalului bucurestean cu distributii de prima mana- Elvira Godeanu, Ion Manolescu, Storin. Desigur, ca autor, miza pe sprijinul lui Proust care era cel dintai cititor si critic al creatiilor sale. Despre dramaturgul Bibescu s-a spus pana la urma ca “era un plaisirist in arta, ca si in viata”.

Ca diplomat, Anton Bibescu era, de asemenea, un rasfatat al sortii.

“Avea destula avere ca sa-si plateasca orice capriciu. Se bucura de relatii sus-puse, nu depindea de nimeni, era ministru plenipotentiar si, deci, nu-si mai punea problema avansarii, nu cerea nimanui un post in strainatate, pentru ca se putea instala oriunde, fiind bine primit peste tot de prieteni si de rude fără să fie nevoie ca statul să-l numească acolo unde avea chef să stea; cel mult el, printul, putea să refuze un post diplomatic dacă nu-i convenea, iar nu să dea din coate ca să-l obtină. In sfârsit, inteligenta lui înclinată spre sarcastic îi stătea si ea la dispozitie, ca o adevărată armă cu care-si zdrobea la nevoie potrivnicul. Era dintre acei aristocrati avuti care cred că rangul social si averea le îngăduie totul.”

Sergiu Celibidache si diplomatul Mircea Berindei

Portretul acesta, de mare limpezime, i-l face Mircea Berindei in „Paravanul venetian”, pe atunci tanar diplomat aflat la inceput de drum. Aceeasi sursa reuseste si un portret fizic de mare acuratete:

”Inalt, impunator, dispretuitor in privire, ironic in conversatie, nepasator in atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza sa-l infrunte decat atunci cand nu era de fata. […] Il fascinau urzelile, culisele, amorurile tainuite care rasturnau guvernele, intrigile care le instaurau, santajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe altii la glorie si imbogatire, aventurierii de inalta clasa, spioanele din lumea buna, masonii care-si ascund apartenenta, asa cum pe unii ii fascineaza romanele politiste sau rubrica faptului divers din ziare.” Catre acelasi Mircea Berindei isi formuleaza Anton Bibescu, cu naturalete si intentie de sfat, convingerile: „Daca nu stii să citesti printre rânduri, existenta îti devine anostă, conventională. Un bun diplomat trebuie să fie la curent cu ce se întâmplă în lumea pe care o frecventează „

Printul Anton Bibescu alaturi de modelul Mabel Palmer care purta bijuterii in valoare de 20 milioane
dolari
la o prezentare de moda in beneficiul orfanilor de razboi din Romania, la Hotel Plaza.10 martie 1922

Acest om, care „de dragul unei vorbe de duh, jignea pe oricine, nu din răutate, ci din plăcerea de a face haz de mutra ofensată a victimei sale” si-a petrecut intreaga viata in saloanele unde se facea si se desfacea politica lumii. Cum a reusit sa ramana mereu in prim plan in aceasta atmosfera cu mari pretentii ?! Un alt diplomat de cariera al vremii, Grigore (Gu) Gr. Constantinescu explica intr-o maniera originala (era el insusi o figura!) aceluiasi tanar si intimidat Mircea Berindei:

„— Dacă ai să-l cunosti vreodată (pe A.B.), să te feresti să-l vorbesti cu cineva de rău! Află tot!

Zicându-mi acestea, Gu Constantinescu s-a ridicat de pe scaun si a deschis usile dulapului din odaie, apoi usile ce dădeau în celelalte încăperi ale apartamentului în care ne aflam, si s-a aplecat ca să privească si sub canapea.

Nu râde! Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeste de el. E un om deosebit, foarte destept, dar necrutător cu cei ce nu-l respectă.”

Bineinteles, acest fel de a fi a fost si sanctionat uneori: a primit o palma in chiar antecamera lui Iuliu Maniu de la un alt diplomat ofensat si a stricat o prietenie la care Anton Bibescu tinea. Acest din urma episod nu i-a dat pace multe vreme. Iata ce confesiuni ii face printul lui Rene de Weck, ambasadorul elvetian la Bucuresti si omul care le-a gasit suficient de interesante ca sa le scrie in jurnalul sau:

(Anton Bibescu) Fiind foarte legat de Morand, pretinde ca s-au certat in momentul cand cel din urma si-a anuntat casatoria. Intr-o telegrama transmisa fericitului mire, i-a scris: “Inainte de a te felicita, as vrea sa stiu daca te casatoresti cu mama sau cu fiica”. (Paul Morand era scriitor, ziarist si diplomat francez, o vreme director al Institului Cultural Francez din Bucuresti, bun si vechi prieten al printului Bibescu. El s-a casatorit cu Helene Chrissoveloni care era mult mai in varsta decat Morand avea o fata dintr-o casatorie anterioara!)


In „Familiile boieresti din Moldova si Tara Romaneasca. Enciclopedie istorica, genealogica si biografica”, Mihai Dim. Sturdza afirma ca diplomatia romaneasca nu a stiut sa profite de relatiile printului diplomat si considera ca la mijloc era dusmania aproape patologica a lui Titulescu (foto) fata de Anton Bibescu. Potrivit lui Mihai Dim. Sturdza, totul pornea de la frustrarea pe care Titulescu, urat si asexuat, o avea fata de frumusetea masculina si succesele printului Bibescu, iar aceasta frustrare a stanjenit relatiile diplomatice ale Bucurestiului cu Londra si Washington.

Constantin Argetoianu este, insa, de alta parere. Aspru in catalogari asa cum il stim, veninos de multe ori, nu ezita sa faca afirmatii taioase despre Bibescu. Il considera „un om cu totul neserios” sau, mai rau, „o cutra bine cunoscuta”. In 1936, printul Bibescu ii cere sa-i „procure autorizatia sa vada si sa vorbeasca cu Ana Pauker”, prilej pentru Argetoianu sa-si insoteasca refuzul cu urmatoarele consideratii in jurnal:

De necazul lui Titulescu care l-a scos de la Madrid si contra caruia nu indrazneste sau nu poate sa faca nimic, bietul Anton Bibescu se afunda tot mai rau. E un degenerat, un degenerat „superior” sa-i zicem, si nimic mai mult.

Doi ani mai tarziu, oracolul de la Breasta, cum l-au mai numit contemporanii, nu se sfia sa afirme:

Anton Bibescu a ajuns mare si tare in Ministerul de Externe. Istrate Micescu a hotarat sa-l ia cu dansul in turnelul pe care-l va face in curand. Politica romaneasca condusa de doi ticniti ca Micescu si Bibescu, iata ce nici un om de bun simt n-ar fi putut prevedea inainte de 1930.

Cu toate acestea, in ultima vreme se vorbeste tot mai insistent despre faptul ca, in virtutea acelei mari prietenii care-i lega, Anton Bibescu a reusit sa-l faca pe Marcel Proust agent de propaganda. Mai precis, la indemnul printului, scriitorul a intervenit pe langa redactiile marilor cotidiane europene in favoarea unei imagini bune pentru Romania! Marcel Proust, care il numise mereu pe Anton „cel mai destept dintre francezi”, a si solicitat favoarea, exprimata clar in corespondenta lor uriasa, de a fi considerat „un bun roman!” Dealtfel, in uriasa lor corespondenta, Marcel Proust l-a intrebat pe print:„Va sti vreodata tara dumitale ce ai facut pentru ea?”

La 28 aprilie 1919, in prezenta reginei Alexandra si a tuturor personalitatilor de vaza ale lumii politice si sociale din Anglia, inclusiv George Bernard Shaw, Anton Bibescu se casatoreste cu Elizabeth Asquith. Mirele avea 41 de ani si incheia astfel o furtunoasa poveste de amor cu Enid Bagnold. Mireasa implinise de curand 22 de ani si era fiica lui Herbert Asquith, unul dintre cei mai iubiti oameni de stat din Anglia, fost prim ministru in timpului primului razboi mondial. Nunta celor doi a fost considerat cel mai important eveniment social londonez din acel an, prin urmare a fost un subiect foarte discutat si cu mare incarcatura anecdotica.

Se spune ca Herbert Asquith (foto) avusese retineri sa-si marite fata cu un diplomat dintr-o tara indepartata si seducator celebru. Un presupus dialog intre socru si ginere facuse deliciul saloanelor. Herbert Asquith l-ar fi intrebat pe Anton Bibescu:

„- Inteleg ca aveti mosii intinse in Romania” la care printul, dupa o clipa de gandire, ar fi raspuns:

„- Da- ca sa va faceti o idee- Orient Expressului ii trebuie o zi sa treaca prin mine!

Anton Bibescu se referea la mosia Corcova, imensul domeniu de langa Severin de care a fost profund atasat.

Aceasta personalitate cu spirit spumos si replica taioasa traia insa o cumplita drama interioara. La Londra, la 22 august 1915, fratele sau Emanuel se sinucide spanzurandu-se cu un cordon. Suferea de ceea ce se numeste astazi atrofie musculara, pe atunci boala misterioasa care-i mutilase, printr-o pareza faciala, frumusetea chipului. De mai bine de un an, de cand revenise dintr-o calatorie in Japonia, Emanuel Bibescu (foto) se exprima cu greutate si avea jumatate din fata acoperita cu o esarfa. Mai incercase odata, in 1914, sa se sinucida, aruncandu-se in mare si regretase apoi nereusita gestului: ”Trebuia sa-mi umplu buzunarele cu plumb” spusese el, cu un zambet amar. Anton, care de un an intreg isi supraveghea fratele si vedea cum acesta se pierde cu incetul, se invinovatea de neglijenta si blestema cerul. Telegrama care anunta Marthei Bibescu moartea lui Emanuel este un strigat de disperare: ”Emanuel a murit. Am pierdut totul.” Diplomatul cu limbaj acid si minte stralucita voia, la randul sau, sa se sinucida. Zile de-a randul a repetat aceeasi marturisire: “N-am iubit decat doua persoane, pe mama si pe fratele meu.” Mama lui, printesa Bibescu murise in 1902, pe cand se afla in tara pentru rezolvarea unor probleme de administrare a averii. Moartea ei zdruncinase serios tineretea celor doi fii.

Viata ii mai da insa lui Anton Bibescu o lovitura de dureroasa ironie: Elizabeth (foto) moare, in timpul razboiului, de o pneumonie. Avea 48 de ani. Era o femeie frumoasa, scriitoare la moda, deseori comparata cu Virginia Woolf si Catherine Mansfield. Cel putin aceasta este imaginea pe care au avut-o cei mai multi. Cunoscutii insa, cei care s-au aflat, la un moment sau altul, in apropierea ei, fac dezvaluiri deloc magulitoare. Rene de Weck scria in paginile de jurnal din 1939:

Ciudati oameni sunt acesti Bibesti. El, curios, asemeni unui anchetator, pune tot timpul intrebari, desi pare ca nu asculta niciodata raspunsurile ( pe care, dealtfel, le retine foarte bine) iar cand se pronunta, nu face decat niste afirmatii vagi si contradictorii. Nu poti niciodata sa te opui parerilor sale, caci, in timpul unei seri, el exprima, pe acelasi subiect mai multe idei. Ea este de o insistenta penibila. Sa spunem ca asteapta sa isi vada interlocutorii sorbindu-I fiecare cuvant pe care il prounta. Lui Churchill ii spune “Winston”, iar lui Roosvelt “Franklin”.

Diplomatul elvetian facea aceste observatii intors de la o receptie la Clubul miliardarilor (actualul palat Elisabeta) unde familia Bibescu aniversa 20 de ani de casatorie. La eveniment fusese prezent si Argetoianu (foto) care, mai slobod la gura, transmite posteritatii prin intermediul jurnalului sau. Iata ce scria- sec, dar savuros- in data de 30 aprilie 1939:

Masa de 36 de tacamuri oferita la Clubul Miliardarilor de Anton Bibescu si a sa sotie (pentru ce, dat fiind ca nu prea traiesc bine?!) la a 20-a aniversare a casatoriei lor.

La 6 aprilie 1945, in ziua mortii printesei, sus amintitul Rene de Weck scrie:

Astazi, pe la ora 14, a murit Elizabeth Bibescu, sotia lui Anton Bibescu, diplomat si om de teatru. Era fiica lordului de Oxford, primul – ministru al Marii Britanii pe vremea cand debutam in cariera profesionala. Casatorindu-se cu Elizabeth a doua zi dupa declansarea primului razboi mondial, Anton pretinde ca voia sa o salveze de alcoolism, un viciu dobandit de la varsta de 18 ani. Nu pare sa fi reusit. Nefericita putea, oare, sa fie salvata?! Cred ca destinul ei a fost pecetluit de mult timp. Englezoaica izolata in Romania datorita razboiului- iata unul dintre motivele care au accelerat ritmul cursei catre aceasta moarte.

Nu am cunoscut pe Elizabeth in tineretea ei. Primele mele intalniri cu printesa lui Anton Bibescu au fost in 1939. Nu-mi amintesc sa fi avut sentimentul ca era o intoxicata, ci mai degraba o creatura artificiala, la care nimic nu este spontan si careia – poate pentru a nu fi privita de oameni drept inferioara sotului ei- ii placea sa fie bagata in seama. Dar, de catva timp, mergea ca un automat, privea fix in fata, il confunda pe Petru cu Pavel, repeta aceleasi cuvinte, semn al unei amnezii aproape totale.

Duminica trecuta a venit, totusi, sa pranzeasca la Mogosoaia. Singurele cuvinte pe care le-a adresat au fost sa ceara vin si coniac. Ea ma face sa inteleg adevaratul sens al expresiei: “incapatanare de betiv”.

Se spune ca a murit dintr-o doza prea mare de somnifere. Este clar ca de catva timp abuza de droguri, fie pentru a combate efectul alcoolului, fie pentru a-si alina suferintele. Pentru a rezolva enigma, trebuie cunsocute cauzele decadentei acestei femei, inca de pe vremea cand era tanara si parea a fi privilegiata de soarta.Versurile si nuvelele sale- caci era scriitoare, ca si Martha Bibescu- ar putea fi un indiciu.

Antoine si Elizabeth Bibescu

Punctul de vedere al printului Bibescu, marturisit aceluiasi Rene de Weck este si el interesant. Iata ce nota in jurnalul sau diplomatul elvetian la numai o saptamana de la moartea Elizabethei :

Anton Bibescu imi vorbeste de nevasta lui. […] Luand-o pe fiica contelui de Oxford in casatorie, acest print roman se gandea, fara indoiala, sa consolideze principatul valah printr-o alianta occidentala. Efortul sau de a-i asigura o existenta stralucitoare, asemanatoare celei pe care ar fi putut sa o aiba la Londra a fost tot timpul dublat de un rol de infirmiera si de unul de tutore. Diferenta de varsta demonstreaza acest lucru. Ea a murit la 48 de ani, iar Anton marturiseste ca are 67 de ani […] Observ la el o neliniste de natura religioasa […] precum si lupta intre dorinta inimii, revoltele instinctului si raceala gandirii. Fiica-sa, Priscilla (casatorita cu un bulgar si stabilita la Londra) nu pare sa fie pentru el o consolare.

Sigur, Rene de Weck este un diplomat, limbajul sau este unul elegant, delicat. Avem insa si o scurta descriere a printesei Bibescu facuta de Constantin Argetoianu in stilul sau inconfundabil. In Memoriile din anul 1936, acidul memorialist noteaza:

Martha Bibescu pretinde ca toate prostiile pe care (Anton Bibescu) le face, le face sub influenta nevesti-sii, o semiculta, o semiinteligenta, o semisocialista si o filo-semita […] si in tot cazul o pisaloaga “di primo cartello”.

Scriitoare si pisaloaga, vicioasa sau doar suferind, Elizabeth Bibescu este inmormantata in cavoul familiei Bibescu, la Mogosoaia, departe de tot ce a insemnat iubita ei Anglie, iar epitaful este un vers dintr-un poem al sau: „My soul has gained the freedom of the night”. Asadar, mama, fratele si sotia se sting, fatidic, in jurul varstei de 40 de ani.

Cu toate gandurile negre care-l bantuie, Anton Bibescu nu se sinucide. Traieste suficient cat sa piarda totul: pe cei dragi, averea si casa iubita de la Corcova. Face insa un ultim gest de mare excentricitate: isi comanda sicriul! In 1945, inainte de a parasi definitiv tara, cu prilejul mortii lui Mihail Sebastian, scrie cateva Amintiri pentru revista Provincia din Severin:

„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea. Sebastian era din prietenii aceia care ştiau să-ţi împărtăşească durerile, dar şi bucuriile, făcându-le astfel mai adevărate. Sebastian nu mai este. Elizabeth, prezentă pentru mine, e totuşi absentă. Corcova mea iubită e pe cale să dispară şi eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul”.

Intr-adevar, in 1948 conacul si mosia au fost nationalizate, iar bisericuta conacului a devenit depozit al IAS si grajd pentru vite. Fusese ridicata la 1785, reparata si pictata pe cheltuiala proprie de Zoe Brancoveanu la 1889 si adusa pe mosie de Anton Bibescu la 1910.

Trei ani mai tarziu, la 2 septembrie 1951, printul Anton Bibescu, unul dintre ultimii exponenti ai marii diplomatii si printre cei din urma protagonisti din La Belle Epoque se stinge la Paris unde locuia impreuna cu singurul lui descendent, fiica Priscilla (moarta si ea in 2004). Presa straina nu lasa momentul sa treaca neobservat. Le Figaro ii face urmatorul necrolog:

”Acest barbat extrem de civilizat a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Proust; viata sa a fost intim legata de viata sociala si intelectuala a Parisului de la inceputul acestui secol”.

In The Times, Enid Bagnold scrie:

„A avut trei morminte în inima sa pe care cred că nu le-a putut închide niciodată – cel al mamei sale, al fratelui său, Emanuel şi al soţiei sale. Unic, bun sfetnic, ironic, afectuos si plin de nerabdare, brusc deprimat si la fel de brusc batjocoritor (la adresa sa sau a vietii) a ramas, in acesti ultimi ani, acelasi intelept in linistea ca argintul vechi a casei sale de pe Sena, in ale carei oglinzi se rasfrangeau apele fluviului, la fel ca pe vremuri cand locuia impreuna cu fratele sau Emanuel la Londra, pe malul altui fluviu”.


Pagina următoare »