“ Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria Luni, Aug 17 2015 

Maruca

Începutul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? „Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai  deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat  […]  mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Continuarea:http://www.catchy.ro/intre-femei-prietenia-este-adesea-otravita-maruca-martha-maria/78389

Regele Carol I şi copiii Sâmbătă, Aug 2 2014 

Bătrânul rege Carol I a fost un om sever. Aşa îl înfăţişează fotografiile epocii, aşa îl prezintă memorialiştii. Rece, serios, aspru. Câteva înregistrări video îl păstrează plimbându-se la braţul reginei Elisabeta sau şezând pe pajişte, la Peleş.

royalfamily.org

Regele Carol I cu Regina Elisabeta și familia moștenitoare

Nu zâmbeşte, nu-şi îndreaptă privirile decât către cer sau ţintă către aparat. Toată ţinuta lui inspiră respect, mai ales după un secol în care am avut vreme să ştim cât a construit şi cât îi datorăm.Există însă o fotografie în care regele Carol apare în mijlocul familiei prinţului moştenitor Ferdinand. Inconjurat de copiii acestuia, pe o terasă, suveranul are o atitudine oarecum neobişnuită pentru el: stă cu umărul drept puţin înclinat astfel încât mânuţa principesei Mărioara – Mignon, cum îi spuneau – să poată ajunge pe umărul lui. E doar o fotografie bine regizată de artistul fotograf?! Sau e un gest firesc, al unui om care iubeşte copiii?! Ce-au însemnat pentru acest rege ctitor de ţară cei şase copii de care a fost înconjurat după ce unicul lui copil s-a stins la nici patru ani?!

elenushu.wordpress

Carol I cu Regina Elisabeta și Principesa Maria a României

artmark

Regina Elisabeta cu Prințesa Maria a României

În 1871, când i s-a născut copila, principesa Maria, Carol avea 32 de ani şi era încă domnitor. Abia peste 10 aniva deveni rege. Nu era un tânăr entuziast, era un om pentru care prima datoria, care visa un regat puternic, care jurase pentru ţara lui. Nu putea gândi ca un bărbat tânăr care devine tată. El era deja tatăl unei ţări foarte tinere, încă prunc! Nu se înţelegea prea bine cu Elisabeta. Femeie visătoare, crescută în Germania lângă o familie marcată de îndelungi suferinţe, doliu şi multă tristeţe, regina era înclinată către poezie, muzică, artă în general. Spectaculară în atitudine, generoasă în manifestările de simpatie, personaj prin excelenţă romantic, Carmen Sylva era foarte diferită de augustul său soţ. Regina Maria, în „Povestea vieţii mele” notează: „ Erau amândoi personalităţi atât de puternice şi de măreţe, dar logica lui aşezată şi neînduplecată alături de fantezia ei înaripată nu puteau avea drept urmare tihna.” Cu toate acestea, amândoi şi-au iubit fiica. Regele, în felul său rigid, Regina devenind sclava iubitei copile. Moartea micuţei principese a frânt două inimi. A regelui, care s-a împovărat cu grija dinastiei ameninţate, a reginei care se vedea lipsită de obiectul afecţiunii materne. La Peleş s-a construit un mic altar al cărui vitraliu o înfăţişează pe copila pierdută. Candela nu se va mai stinge. În „Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular”, acesta este evocat ca scoţând singur, pe braţe, micul sicriu spre a fi dus la Cotroceni. Era 9 aprilie, Paştile anului 1874. Zile la rând, cei doi viitori suverani s-au recules la mormântul unicului lor copil, doborâţi de durere. Aşadar, întâlnim în acele pagini, despre care se crede că ar fi scrise chiar de regele Carol cu ajutorul doamnei Mite Kremnitz, soţia medicului său curant şi cumnata lui Titu Maiorescu, un om sensibil, dar care reuşeşte să reprime foarte bine acest sentiment.

commons

Regele Carol I cu Prințul moștenitor Ferdinand și Prințul Carol

Abia în 1893 se naşte din nou un copil în preajma Regelui Carol I, care avea deja 54 de ani. În cinstea lui, copilul se va numi Carol şi va deveni regele Carol al II-lea al României. Dar până atunci era de muncă, adică exact ce îi plăcea regelui. De la naştere, prinţul Carol este preluat de Rege şi de Regină ca o însărcinare. Amândoi, deşi din puncte diferite de vedere, o dezaprobau pe Principesa moştenitoare Maria, mama micului prinţ. Regele îi reproşa firea liberă, vederile largi, entuziasmul, dorinţa de independenţă. Regina se simţea străină de preocupările Mariei care prefera plimbările în aer liber, echitaţia, înotul, balurile. Carmen Sylva era o plantă de interior. Apartamentele sale erau semiobscure – când nu erau de-a dreptul întunecate spre a fi luminate artificial de lumânări, pentru obţinerea unor efecte dramatice. Regina picta minunat, broda excepţional, scria literatură apreciată şi se înconjura de oameni care se pricepeau sau iubeau toate astea. Este şi motivul pentru care Enescu avea un apartament la Peleş, Alecsandri – de asemenea, Eminescu fusese poftit acolo. Salonul reginei era lumea ei. Cum ar fi putut să se simtă apropiată şi să iubească o tînără de numai 18 ani, principesă britanică, nepoata preferată a celei mai puternice regine a lumii, Victoria a Angliei, şi a ţarului Alexandru al tuturor Rusiilor, crescută cu toate libertăţile, cu toate răsfăţurile, cu puţină instruire şi multă natură?! Foarte greu. Regina Maria notează mai târziu în „Povestea vieţii mele”: „Punctul central al căminului nostru era regele Carol, omul puternic, tăcut, adevărat stăpân dominând asupra acelor ce atârnau de el. Era un om care plănuia, prevedea, care învingând în el orice patimă şi strivind în el orice dorinţă aştepta de la alţii acelaşi lucru.”

forum.alexanderpalace

Prințul Carol, viitorul rege Carol II al României

Prin urmare, primul copil i-a fost luat de la început şi încredinţat unei serii de bone şi guvernante alese după criteriile rigide ale regelui Carol I. Prinţul a fost convins că totul i se cuvine, că are dreptate, că toţi cei din jur există ca să i se supună. Ceea ce a devenit mai târziu Regele Carol II se datorează în mare măsură, paradoxal, tocmai asprului şi disciplinatului său unchi, Carol I! Bătrânul rege a făcut o pasiune şi o misiune din micul principe moştenitor. Era a doua lui mare grijă, după cea a ţării. Dealtfel, despre aceşti copii care l-au înconjurat ca pe un bunic, deşi îl numeau, ca şi părinţii lor, „Unchiul” regele vorbeşte cu toată deschiderea numai în bogata corespondenţă cu fratele său Friedrich, cu părinţii şi cu sora sa Maria de Flandra. Cel puţin faţă de fratele său nu are nicio reţinere. Din aceste valoroase scrisori, ca şi din Jurnal, aflăm cât de preocupat era de micul Carol, grija copleşitoare pentru copil când acesta a făcut febră tifoidă, cât de mult se străduia să fie prezent zilnic lângă pătuţul micului suferind si uimirea mereu exprimată că mama lui, principesa moştenitoare Maria, plecată la rudele ei, putea sta departe de fiul ei.

Untitled

Regele Carol I cu Prințesa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei

În acea perioadă, viitoarea regină Maria a României era deja însărcinată cu al doilea copil, Elisabeta. Era foarte supărată de atitudinea suveranilor despre care considera că-i furau întâiul născut. Era profund nemulţumită de guvernantele alese de aceştia pe care le vedea angajate pentru a-l îndepărta pe Carol de ea. Maria plecase în Germania ameninţând că nu va reveni decât în anumite condiţii. Regele Carol ezita să accepte aceste condiţii şi dezaproba incapacitatea prinţului moştenitor Ferdinand de a se impune în faţa propriei soţii.

Despre naşterea prinţesei Elisabeta, al doilea copil de la Curte, Regina Maria îşi aminteşte: „În fiecare zi, la o oră anumită, venea Unchiul să mă vadă cum stam culcată cu noua mea comoară în braţe. Se purta cu mine cu deosebită bunătate şi arăta multă luare aminte strănepoatei sale Elisabeta.”

forum.alexanderpalace2

Prințesa Maria a României (Mignon), viitoarea regină a Iugoslaviei

În anul 1900 se năştea principesa Maria. Regele împărtăşea însă cele mai multe şi mai intime gânduri mai ales fratelui său căruia îi scrie, câţiva ani mai târziu despre faptul că cel de-al treilea născut al perechii moştenitoare nu era copilul natural al prinţului Ferdinand. Regina Maria scria despre acest copil: „Prevestisem că al treilea copil al meu are să fie un copil al lacrimilor, căci pe acea vreme nu era noapte în care să nu adorm plângând. Dar prevestirile mele dădură greş când mi se născu fetiţa la Gotha, la 9 ianuarie 1900, căci a fost din prima zi un copil al bucuriei şi al soarelui. […] Mignon era o fericită adăugire la cercul familei noastre […] venise ca o rază de lumină în mijlocul unui întuneric greu, într-un ceas în care pierdusem încrederea în viaţă.” În ceea ce-l priveşte, despre principesa Marioara, numită în familie Mignon, viitoare suverană a Serbiei, Carol I nu spune decât „bine că e fetiţă”. Regele susţine că are dovezi că acest copil era rodul relaţiei vinovate dintre prinţesa moştenitoare Maria şi vărul ei, Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei de care era foarte îndrăgostită. Sentimentul se declanşase la Moscova, unde familia moştenitoare participase în 1896 la încoronarea lui Nicolae al II-lea ca ţar al Rusiei. Cu un simţ al observaţiei uimitor pentru un om care niciodată nu dădea impresia că ar fi atent la detalii de acest fel, regele notează momentele de dezorientare, de plutire trăite de prinţesă punându-le cu fermitate pe seama iubirii imposibile de care era cuprinsă. Dealtfel, regele este singurul care afirmă că deţine dovezi, dar care sunt aceastea – nu se ştie. Regina Maria îl va numi pe Boris doar „marele meu prieten”. Bârfa îl indica mai degrabă pe Zizi Cantacuzino, un tânăr aristocrat locotenent al gărzii regale, ca părinte natural al prinţesei Mignon. Un flirt a existat, regina Maria însăşi îl recunoaşte, dar atât. Regele l-a exilat pe tânărul ofiţer în provincie şi idila s-a sfârşit. Calcule ulterioare arată că, la momentul când a fost conceput al treilea copil al prinţilor moştenitori ai României, în preajma Mariei nu se afla niciunul dintre presupuşii taţi, dar nici nu există dovezi clare care să-i absolve.

wikipedia.org

Prințul Nicolae al României

Carol I a fost, mai presus de toate, rege. Regina Maria însăşi notează în „Povestea vieţii mele”: „Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.” Deşi foarte bine informat, deţinând controlul familiei care trebuia să dea o dinastie ţării a avut grijă să nu răzbată public astfel de informaţii, confirmând astfel că este ”neînduplecatul păstrător al aparenţelor” cum l-a numit prinţesa moştenitoare. Eforturile lui au fost întotdeauna îndreptate către a salva casa regală de orice bănuieli de promiscuitate. Numai prin intervenţia lui energică s-a putut evita divorţul dintre Ferdinand şi Maria. „Der Onkel”, cum i se spunea, a fost pus în situaţia de a da explicaţii cât se poate de clare şi detaliate Marii Ducese Maria Alexandrovna, mama principesei moştenitoare şi fiica ţarului Rusiei. Aceasta îl acuza că îi face viaţa de netrăit fiicei sale, iar Carol explica, în misive lungi, toată atitudinea lui şi scopul pentru care o adoptase. Naşterea prinţului Nicolae în 1903 este şi ea marcată de unele dubii. Gurile rele vorbesc cu insistenţă de relaţia dintre Maria şi Waldorf Astor, al cărei rod ar fi fost acest copil. Regina notează: „Sosirea lui pe lume a fost primită cu bucurie de întreaga ţară şi de popor.[…] Nicky fu îndată foarte iubit de toată lumea, mari şi mici. […] Unchiul îl iubea şi-l lua cu el în lungi plimbări, poate că uneori era cam uluit de năzdrăvăniile acestui copil impulsiv, însă nebuniile lui spontane înviorau şi înveseleau pe bătrânul rege mai mult decât orice alt. Nicky ajunsese distracţia Regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără care-i furase de-a binelea inima.”

jurnalul.ro

Prințesa Ileana a României, viitoare arhiducesa de Habsburg

În 1909, la Curtea regală a României se naşte al cincilea copil, Ileana, despre care Regina, care o considera „copilul întregirii” şi „copilul sufletului” ei, scrie: ”Naşterea Ilenei a fost o mare fericire pentru mine”. Părerea unanimă este că aceasta este fiica naturală a lui Barbu Ştirbey. Contemporanii şi, ulterior, istoricii s-au întrecut în a regăsi în trăsăturile frumoasei principese pe cele ale prinţului de la Buftea.

Au făcut aceşti copii ca Regele Carol I să aibă un cămin viu, luminat de râsetele lor, de întrebările lor, de chipurile lor toate frumoase şi aurii?! Cel mai probabil da! Cel puţin regina Maria aşa susţine: „Cea mai puternică legătură dintre noi erau copiii; îi iubea din toată inima şi avea pentru ei toată îngăduinţa ce nu avusese pentru noi.”

Regele era posac. Regele nu întindea decât un deget curtenilor săi, nu se aşeza niciodată în timpul audienţelor, indiferent cât durau ele, mânca puţin şi masa ţinea cât era strict necesar, singura lui distracţie era jocul de biliard. Regele se plimba prin pădurile din jurul Peleşului vara, cu bastonul în mână, singur sau pe străduţele din jurul Palatului regal de la Bucureşti în restul timpului. Regele nu avea prieteni. Carol I a fost – întâi de toate şi mai presus de orice – Rege. Ce ar fi fost oare bătrâneţea lui în compania Reginei, în singurătatea palatelor de la Bucureşti şi Sinaia?! Cine ştie. Ştim însă cum a fost ea cu atâţia copii în jur şi o ştim tot de la Regina Maria: „Şi Unchiului şi lui Aunty le plăcea să ia copiii cu ei în lungi plimbări pe înserate; îi trimeteam pe rând şi era ceva cu adevărat mişcător să vezi cum tovărăşia celor mici sporea pentru cei bătrâni bucuria plimbărilor. Mai presus de toate le era drag să meargă cu copiii la mănăstirile din apropierea Bucureştilor. […] Încetul cu încetul se stabilise între noi o mai deplină armonie. Vârsta şi boala îmblânziseră mult pe omul de fier; iubea copiii şi din pricina lor se arăta mai blajin faţă de părinţii lor, mai îngăduitor.”

peles.ro

Regele Carol I al României

Regele a meritat să fie înconjurat de copii, să fie unchiul bunic care învaţă, târziu şi încet, să zâmbească. A trăit suficient ca să-şi vadă nepoţii, pe toţi şase, dar a fost scutit de durerea de a mai vedea o viaţă tânără secerată. Aceea a principelui Mircea în 1916. Regele s-a stins pe 10 octombrie 1914. Sunt de atunci 99 ani, multă uitare, multă tăcere, multă rea voinţă. Toate s-au aşternut ca o păiatră în plus, mia grea şi mai apăsătoare, peste cripta de la Curtea de Argeş unde doarme Carol I, primul rege al românilor. A domnit mai mult decât Ştefan cel Mare, a contruit o ţară, a iubit-o, i-a fost credincios, a fost mândru de ea şi a făcut totul pentru ca şi ţara să fie mândră de el. Istoria ar trebui să ne spună dacă a reuşit.