Iertaţi-ne, copiii noştri! Duminică, Noi 1 2015 

iarta-ma_jpgDin noaptea de vineri spre sâmbătă ne plângem copiii. Nu putem face altceva deocamdată. Trebuie să plângem toate lacrimile, ca să putem apoi, câţi dintre noi am avut norocul să mai avem copiii acasă sau oriunde în altă parte decât în clubul Colectiv, cu ochii limpeziţi de plâns, să facem ceva pentru cei care ne-au rămas. Să dăm de pereţi cu autorităţile, cu iubitorii de bani fără scrupule, cu presa bocitoare, dar inertă.

Trebuie să facem ceva şi vom face. Dacă nu noi, resemnaţii, blazaţii, disciplinaţii şi laşii lor părinţi, măcar copiii care ne-au rămas. Şi care fac cozi să doneze sânge pentru prietenii lor, care ne arată că Facebook- hulitul Facebook –  e şi un spaţiu de solidaritate, care îşi folosesc telefoanele ca să caute soluţii, ajutoare sau informaţii despre cei care suferă ori, pur şi simplu, nu mai sunt.

Până atunci, când ei vor face ce trebuie, noi să ne cerem iertare copiilor noştri care nu mai sunt. Iertaţi-ne pentru tot de n-am făcut. Iertaţi-ne pentru că am răbdat şi, de multe ori, am alimentat corupţia care v-a ucis. Iertaţi-ne că am privit indiferenţi la nepăsarea lor şi nu i-am aruncat din scaunele pe care le ocupă ca să poată fura bani şi vieţi. Iertaţi-ne pentru că n-am ştiut să vă construim viitorul şi pentru că am ales primari care vă ajută acum cu morminte gratis. Iertaţi-ne pentru mizeria în care v-am crescut şi din cauza căreia v-am pierdut. Iertaţi-ne prostia, umilinţa, tăcerea, neimplicarea. Iertaţi-ne!

Iertaţi-ne şi voi, copiii noştri care ne-aţi rămas. Iertaţi-ne că v-am îndoliat tinereţea ucigându-vă, prin tăcere şi stat deoparte, prietenii şi visurile şi planurile. Iertaţi-ne pentru fiecare picătură din sângele vostru care curge într-o pungă de plastic ca să ajungă la un coleg al vostru de generaţie. Iertaţi-ne pentru că plângeţi şi suferiţi. Iertaţi-ne!

Suntem slabi, mulţi, inconştienţi şi nu vă merităm. Sunteţi tineri, puternici şi curaţi. Schimbaţi lumea şi nu ne mai daţi atenţie. Pentru voi şi pentru copiii voştri. Ignoraţi apelurile noastre la neimplicare. Pe noi nu ne puteţi schimba. Pe noi doar vă rugăm, dacă puteţi, să ne iertaţi.

Continuarea: http://www.catchy.ro

Scrisori îndoliate Joi, Iul 30 2015 

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, Principesa Ileana

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

Nae Ionescu

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.

Continuarea: www.catchy.ro

Lumea după Fănuş Miercuri, Mai 25 2011 

Ieri, 24 mai, în zori, s-a stins Fănuş Neagu. Faptul trece ca o întâmplare simplă, oarecare, rătăcită în umbra a tot felul de alte aşa zise evenimente. Presa îl prezintă modest, în spaţii acordate cu zgârcenie (excepţie face Jurnalul Naţional).
Situaţia nu e nici măcar tristă. În fond, cine e Fănuş Neagu ?! În lumea biancelor si a borcilor (urât joc de cuvinte era să fac!) Fănuş Neagu e, slavă Domnului, un necunoscut. Brăila însăşi tace nepăsătoare. Probabil că tristeţea cea mare e în Bărăganul lui iubit. Dincolo de porţile ruginite a ceea ce a mai rămas din bietul oraş de la Dunăre, câmpia plânge. Sub soarele acestui prea cald sfârşit de mai, la distanţă mare de şosea, pe cărările dintre loturi, la umbra vreunui copac pierdut, strivit de imensitatea spaţiului, lângă o cumpănă de fântână secată demult, pe urma veche a vreunei caruţe, în praful galben, în tăcerea măsurată de ţipătul unei păsări, lângă vrejul timid al unui viitor pepene- în toate acestea e plânsul. Acolo trebuie căutat. Astea toate nu mai au loc nicăieri dacă inima lui Fănuş nu mai bate.
O vreme, cuvintele vor aştepta cuminţi să mai intre în fraze filigranate, foile albe vor mai sta liniştite şi încrezătoare în destinul lor de viitoare pagini, Grădiştea Brăilei va mai aştepta să intre în curtea casei personajul acesta ciudat pe care nici nu-i vine să creadă că l-a creat cu dar de vorbă printre ţăranii ei săraci, simpli, legaţi de pământ. La capătul aşteptării, toate vor înţelege că s-a sfârşit. Şi va începe uitarea! Care oricum bântuia pe aici demult, perfidă.

Odată cu deschiderea acestui blog, mi-am spus că nu va găzdui nici un fel de informaţie din prezent. Spaţiul acesta virtual trebuie să se umple numai cu lucruri vechi, despre oameni vechi, despre destine demult sfârşite- în fine, numai cu lucruri care contează. Dacă mă ţineam de cuvânt, ar fi trebuit să accept că moartea lui Fănuş nu contează. Ceea ce este imposibil.