Bookfest 2017 Miercuri, Mai 31 2017 

Sâmbătă, 27 mai, Romexpo. Plouă. Pavilioanele târgului de carte sunt arhipline. Abia te strecori prin mulţime. Staţiile audio ale standurilor cu cărţi pentru copii sunt parcă mai sonore ca niciodată din motive de Bookfest Junior. O voce tânără spune zglobiu şi inspirat: „Ne bucurăm că aţi lăsat mall-urile pentru târgul de carte pe ploaia asta.” Cele două cuvinte – carte şi mall – alăturate în aceeaşi propoziţie sună oarecum ciudat.

Vânzătorii sunt surprinşi de aglomeraţie. Nu se aşteptau, e clar. Cu greu, printre copii, sacoşe cu cărţi şi cabluri (întinse pe sub şi peste venerabila mochetă ) reuşeşti să ajungi pe unde ai în plan. De exemplu, la Curtea Veche Publishing. La fix! Tocmai se lansează albumul monografic Povestea castelului Peleş. Excelentă apariţie editorială, fără cusur. De dimensiuni respectabile şi greutate pe măsură, albumul este ceva ce Peleşul merita de multă vreme.  Autor: ASR Principele Radu. Nu mă amestec printre cei care îl sorb din priviri pe vorbitor. Mă apropii de un raft şi răsfoiesc albumul. Între timp, autorul împărtăşeşte auditoriului îngrijorarea cu care şi-a încredinţat creaţia celor doi tineri editori care au lucrat la album şi plăcuta surprindere în faţa rezultatului. Despre Peleş, are doar câteva cuvinte. Reci, formale, diplomatice. Diferenţa dintre carte şi prezentare mă face să ridic privirea. Văd spatele drept al vorbitorului şi ochii încântat- lăcrămoşi ai celor care mai mult îl privesc, decât îl ascultă. Şi mă gândesc ce departe sunt Peleşul şi povestea lui de cinstita adunare de la Bookfest!imageResize

Sub ochii mei, un volum cu coperte roşii: #rezist. Proteste împotriva OUG 13/2017. Tresar! Am fost acolo, în nopţile în care Piaţa Victoriei era reduta unei alte revoluţii. Deschid cartea la întâmplare. Este mai ales o culegere a textelor din piaţă. În toate serile acelea îngheţate de iarnă strigând, fluierând, sărind am citit poate sute de mesaje: pe carton, pe pânză, pe piele, pe orice. Şi n-am încetat să mă gândesc că ar trebui adunate într-o carte. Cineva a făcut asta. Nu ştiu dacă s-a gândit că alcătuieşte o carte de istorie. De fapt, un manual. Şi, în acelaşi timp, un certificat de naştere a unei alte generaţii. Această carte a fost una dintre bucuriile de la Bookfest.Curtea-Veche-la-Bookfest-2017

Trec de la Curtea Veche peste drum la Humanitas. Acelaşi stand impozant şi plin de cărţi, aceeaşi impresie de lider al pieţei. Vorbitorii sunt aceiaşi, promovaţii – la fel. Dacă nu mi-ar fi atât de drag Dan C. Mihăilescu… Şi dacă n-aş datora Humanitas-ului aproape toate cărţile de memorialistică citite în ultimii ani, aş vrea să le spun că poate n-ar strica să mai găsească şi nume noi, să mai publice şi pe alţii. Dar din motivele sus menţionate mă abţin. Punct.

În trecere, o văd la un stand pe Iuliana Marciuc care îşi lansează o carte. Despre oamenii de televiziune. Zei de mucava cred ca era titlul. O susţin oameni din televiziune, moderatori etc. Figurile cunoscute de pe la emisiunile de noapte. Vorbesc exact ca la tv. Şi au acelaşi umor căznit. La întoarcere, lansarea se terminase, dar era în plină desfăşurare o sesiune de fotografii a autoarei cu Adrian Enache. Absurd, gândul mi-a zburat către Catena… Ce găselniţă diabolică e marketingul!

Trec mai departe către pavilioanele din spate. Standuri mici, lume puţină.

Îmi dau seama că, totuşi, în mulţimea de edituri prezente şi avalanşa de titluri n-am cumpărat mare lucru. Mea culpa. Memorii, jurnale, amintiri nu se publică una pe zi! Şi apoi, cui îi mai pasă de trecut?!

Uite, celor de la Corint. Care au colecţia minunată Istorie cu blazon. De altfel, am nimerit exact când se lansa Din istoria familiei Ghika. Am văzut nu mai puţin de alte patru titluri noi care sunau foarte atractiv: Niculae Filipescu: Însemnări (1914-1916), Martha Bibescu și Vocile Europei, Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945, Volumul I – Începuturile unui exil îndelungat (1940-1945): Ion Rațiu, Conversații cu Molotov. În cercul puterii comuniste.noutati carti editura corint bookfest 2017 - 2

Mai ţine pasul editura Vremea cu fermecătoarea Planeta Bucureşti – colecţie unică de declaraţii de dragoste pentru acest oraş chinuit. Tot ei mai au Aristocărţi sau Fapte, idei, documente, alte două colecţii deloc neglijabile. Şi mai face ceva această editură care mi-e dragă: îşi iubeşte şi îşi respectă cititorii. Cărţile lor la târguri au întotdeauna reduceri. Vremea-Bookfest

***

Din lumea cărţii, în lumea reală: daca nu ai cash, poţi să nu te mai duci la Bookfest. Pardon, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest.  Unii dintre expozanţii mici, dar interesanţi nu aveau POS. Terasele -altminteri generoase în fum de grătar şi miros de varză călită – nu aveau POS. Iar pe tot cuprinsul onor Romexpo nu mai există nici un ATM.

Şi asta încă n-ar fi nimic, dar nici pentru parcare nu poţi plăti decât cash!

Pont pentru neavizaţii care se vor duce numai cu cardul asupra lor la ediţiile viitoare: există un ATM în Universitatea Româno-Americană, chiar în clădire. Sau, aşa cum m-a informat amabil, dar sec un domn de la Dispeceratul Romexpo: „aveţi bancomate la poarta A la turnurile gemene sau la poarta (nu mai ştiu care) la Unicredit”. Ambele spaţii indicate sunt la ani-lumină de pavilioanele, terasele sau parcările menţionate.

Romexpo găzduia în ziua respectivă nu mai puţin de trei evenimente. Mari. Naţionale sau internaţionale (că toate sunt internaţionale la noi dacă participă Republica Moldova!). Şi ce dacă?!

Enescu – bărbat, zeu sau demon Vineri, Aug 19 2016 

Enescu – bărbat, zeu sau demon Enescu

La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate  muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.

Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.

Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi … şerbet

SONY DSC

SONY DSC

Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.

“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”

”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”

Un geniu al imitației

Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate?  ”Copila stângace…poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând mâinile cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”

Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”

Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică

Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”

”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”

Enescu era de fapt un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”

Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”

Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.

Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”Maruca

Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”

Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”

După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct:” Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”

Și așa a fost. Ea fost pentru ela unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/enescu-barbat-zeu-sau-demon/99016